Ieri seară, un adevărat tur de forţă prin oraş. După furtuna şi ploaia torenţială de aseară, Timişoara a fost sub ape în câteva minute. Trecerile pe sub viaducte au devenit imposibile iar traficul intens a îngreunat mult deplasarea. Străzi întregi s-au transformat în canale veneţiene. Nefericiţii care şi-au lăsat maşinile pe drumuri situate la mai joasă înălţime, au avut neplăcuta surpriză să le găsească plutind pe ape. A fost un potop la scară miniaturală.
Am reuşit, în weekend, să împac – împreună cu fiul meu, Theodor - şi capra şi varza. Nu ştiu care e capra în ecuaţie şi care varza, dar ştiu foarte bine că – străbătând ţara - am ajuns şi la concertul pe care, în premieră absolută, mi-am dorit să-l ascult (Concertul pentru percuţie şi orchestră simfonică de Adrian Enescu, solist: Zoli Toth, dirijor: Horia Andreescu, la pupitrul Orchestrei Radio) şi mi-am făcut timp şi „pentru prieteni cu sufletul deschis”. Aşa cum spune poetul apocrif (Kipling sau, zic unii, Traian Dorz).
Mai întâi a fost drumul spre gară cu o escală – din raţiuni de sensibilităţi muzicale – în incinta unui cafe-bar, unde avea un recital de chitară Horia Crişovan. Pentru că solistul nu începuse să cânte la ora anunţată în program, aproape că am renunţat şi, cu Theodor de mână mi-am văzut de drum spre gară. Dar ne-am întâlnit cu John (care ştiu că e proaspăt întors din honey moon) cu un copilaş în cârcă şi o tânără alături – alta decât Ana, mireasa lui. O clipă am fost nedumerit, dar n-am intrat la gânduri…El m-a convins să mai rămân. Aşa că am rămas. Şi, printre nori de fum pe care a trebuit să-i suportăm, am povestit cu el şi cu Ana până pe la a treia piesă din recitalul lui Horia, început cu vreo jumătate de oră mai târziu. Ana, care e violonistă, ne-a felicitat pentru temerara noastră deplasare (600 km) în numele unui concert simfonic. Dar concertul a fost scris nu de oricine, ci de – pentru mine – un magician al sunetului sintetizat, un compozitor care – mai mult decât alţii – a reuşit să-mi netezească, prin muzica lui de film, drumul spre Muzica lumii. Fie ea muzică electronică sau jazz, uşoară sau simfonică. Deh, fiecare cu patimile lui...În cuşeta noastră se mai aflau doi elevi de gimnaziu (cred) împreună cu antrenorul lor. Mergeau la un concurs de atletism. Vreo două ore am auzit tot felul de discuţii pe teme sportive. Dar nu cred că greşea, guralivul antrenor cu accent moldav, atunci când susţinea că performanţa unui sportiv depinde mult de antrenor, de interesul său faţă de meserie, faţă de persoana pe care o pregăteşte etc.
La gara unde s-au filmat cândva şi scene din Meandre şi Proba de microfon ne-a aşteptat, a doua zi dimineaţa, „naşul Dan”. Am nimerit, din fericire, câteva zile mai răcoroase, după o săptămână caniculară. Şi-am vizitat mai întâi Cărtureştii de pe Magheru. Faţă de filiala din urbea mea, m-am simţit – prin vila aceea transformată într-o cochetă librărie – răsfăţat de abundenţa de CD-uri, DVD-uri, cărţi, albume de pictură etc. Am trecut apoi pe lângă Teatrul Nottara, cu sălile Horia Lovinescu şi George Constantin. Şi, o dată mai mult, mi-am zis că moştenirea lor e parcă mai îngropată cu fiecare an ce trece. Chiar aşa: cine-şi mai aminteşte azi de fabulosul spectacol cu Karamazovii de la începutul anilor 80 (dramatizat de Horia Lovinescu, avându-l pe George Constantin în rolul principal), de rolurile mari din teatru şi film ale acestui uriaş actor, de poezia celor două filme insolite regizate de Mircea Săucan pe scenariile lui Horia Lovinescu (Meandre şi Suta de lei)? Puţin mai înspre buricul Bucureştilor, o festivitate de sfârşit de an cu nişte liceeni îmbrăcaţi în robe şi togi albastre. Nu puţini erau cu ţigara-n gură, în faţa cinematografului Patria, unde avea loc, pare-se, evenimentul. Ajung şi la biserica rusească de lângă cinema Pro. Îmi amintesc că odată, demult, am mai fost pe acolo. Sfinţii lui Rubliov şi amoraşii Renaşterii stăteau alături. Nici unii, nici alţii nu puteau pleca. Nici unii, nici alţii n-aveau nicio vină pentru aşezarea lor laolaltă, sub aceeaşi boltă de templu, pe acelaşi perete de biserică. Lângă Caru’ cu bere însă, la Stavropoleos, splendidele fresce nu au musafiri din alte „filme”. L-am auzit cândva pe gospodarul în sutană, de la acel locaş, spunând (într-una din emisiunile lui Patapievici) că a fost nevoie de multă muncă de convingere (faţă de zelul pietist al unor enoriaşi), precum şi de multă fermitate (din partea preoţilor) pentru ca tablourile religioase să plece în altă parte, oriunde, dar nu în incinta bisericii-mănăstire. În apropiere se afla Cinemateca Română (aşa se chema, cel puţin, într-o vreme), aşa că i-am făcut o vizită. În cafeneaua aflată la parterul sălii Eforie (sediul Cinematecii) am sorbit o limonadă. De pe pereţi se uitau la noi şi maleficul Alex din Portocala mecanică, şi şoferul de taxi jucat devenit personal cult datorită lui De Niro (şi Scorsese, desigur), şi Charlot (alături de florăreasa oarbă din Luminile oraşului)…De acolo l-am sunat pe Ionuţ care a apărut apoi, câteva minute mai târziu, însoţit de prietena lui. Şi, ca-n basmul lui Creangă (acela cu Arap Alb şi cu Spânul) am început să ne-nmulţim. Următorul ortac a fost Ghiţă (sau Petre, nu mai ştiu). Ne-am oprit în Cişmigiu la o bere. Ni s-a alăturat Celina, cu care am continuat să povestim despre filme, actori, regizori. Şi despre excelentul program pe care-l scrie şi regizează ea la Radio România Muzical: „Lecţia micului meloman” – o introducere în universul muzicii simfonice pentru cei mici. Spre seară a plecat Petre (dar l-am reîntâlnit mai târziu) şi au venit Dan şi Nae. Pe la 7 p.m. am ajuns, cu Theodor doar, la Sala Radio. Unde, cu mâna întinsă prieteneşte (de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea), ne-a ieşit în întâmpinare, parolist, Marius. Ne-a apropiat internetul şi pasiunea pentru compozitorul a cărui lucrare urma să fie cântată în seara aceea, în deschiderea concertului. Sala Radio a fost aproape plină, iar publicul a gustat combinaţia de percuţie şi orchestră simfonică mare din concertul lui Adrian Enescu intitulat Domino. Am stat până la pauză, reascultând Concertul pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră de Beethoven. Seara s-a terminat la Dan, cu poveşti spuse de Petre, Marius şi amfitrion.
A mai fost un prânz copios, în ziua următoare, la care Theodor răspundea invariabil exact când era întrebat de compozitorul Domino-ului în ce zi a săptămânii cade cutare dată din calendar. „Cum faci?” voiam noi să ştim. „Bine”, răspundea-n doi peri Theodor. Şi nu greşea. Ne-am văzut apoi, scurt, cu „fiul de după trup” al celui care e acum „drumeţ în calea lupilor”. Dan îl mai văzuse cu peste zece ani în urmă, eu nu. Spre seară ni s-au alăturat Mânzel, Petre şi Ionuţ. Am mers la un picnic în oaza de verdeaţă a lui Bebe. Alte poveşti, plus câteva meciuri de ping-pong. Şi încolţirea permanentă a lui Hook, un pui de câine lup foarte prietenos.
Duminică a.m. ne-am adunat pentru a prăznui „coborârea cerului pe pământ” în dramatizarea de veacuri a celui slăvit între sfinţi, Ioan Hrisostomul. Acolo, printre pereţii albi, am zărit la plecare şi o icoană bizantină. Ba chiar două. Străluceau ca două stele, alături de fresce „realist-romantice” şi tablouri religioase (post)renascentiste. Înainte de a merge la gară ne-am mai văzut cu Nae. Pe care, dacă socotesc bine, îl cunosc - „în carne şi oase” - cam din acelaşi an când aveam să-l întâlnesc, în repetate rânduri, pe pânza ecranelor de cinema, pe Ghiţă. Sau Petre, nu mai ştiu. Era anul premierei filmului Pas în doi…Am ajuns, în fine, la gară. Şi, după vreo nouă ceasuri, la cealaltă jumătate din familia noastră, care ne aşteptau.
P.S. Dan, care a avut un cumul de funcţii (naş, amfitrion desăvârşit, chauffeur şi – de peste douăzeci de ani - devotat prieten) mi-a povestit despre o schimbare de optică necesară, pe care a fost nevoit să o adopte atunci când conduce maşina în Bucureşti. Irascibilitatea extremă de altădată a reuşit, spune el, s-o prefacă-n politeţe. La mitocănia de la volan răspunde acum cu răbdare, cu îngăduinţă, nemaipunând la suflet orice mojicie, orice abatere comportamentală. „E mai sănătos aşa”, zice el. Politica lui înţeleaptă mi se pare că funcţionează peste tot, inclusiv în jungla vieţii cotidiene, când prostia, impostura şi răutatea îşi scot colţii la fiecare pas. Şi unde e foarte ispititor să răspunzi „cu aceeaşi monedă”, uitând că viaţa e prea scurtă pentru astfel de combustii inutile şi profund dăunătoare.
