În 1964, Buñuel şi-a propus să realizeze, în Mexic, un film despre Sfântul Simion Stâlpnicul, „pustnicul acela extraordinar din secolul al IV-lea, care a trăit mai mult de patruzeci de ani în vârful unui stâlp, într-un deşert din Siria”. Subiectul îl preocupase de când, la sediul Ligii Studenţilor, poetul şi prietenul său Federico Garcia Lorca îi dăduse să citească Legenda aurită. „El se prăpădea de râs citind că excrementele pustnicului, prelinse de-a lungul stâlpului, semănau cu ceara prelinsă a unei lumânări ce arde. Dar cum el se hrănea doar cu câteva foi de salată pe care i le urcau acolo sus într-un coşuleţ, excrementele probabil că semănau mai degrabă cu nişte căcăreze de capră” – notează regizorul, nu fără cinism, în volumul memorialistic Mon dernier soupir. De aici, de la acest comentariu provocator, am putea începe să descifrăm demersul cineastului stilist care a şocat mereu prin opera sa iconoclastă, cu filme ca: Un Chien Andalou, L’Age d’Or, Las Hurdes, El Angel Exterminador, Belle de Jour, Cet Obscur Objet du Desir.Într-un timp istoric nedeterminat, un ascet (Claudio Brook) petrece pe un stâlp şase ani, şase luni şi şase zile. Un grup de călugări şi ucenici i-au pregătit un stâlp şi mai înalt. Pustnicul coboară şi astfel stă o vreme printre localnici. Îşi revede mama bolnavă (căreia îi refuză o ultimă îmbrăţişare), vindecă miraculos mâinile nevolnice ale unui hoţ (care vor fura din nou) şi este în cele din urmă sedus în felurite chipuri de diavolul ce ia înfăţişarea unei femei (Silvia Pinal), care îl va lua cu ea...într-un avion. Printr-un salt peste veacuri, îl revedem pe Simion înconjurat de ritmurile infernale de beat (emise de un post de radio numit „Radioactive Flesh”) ale unei discoteci din Manhattan.
Sigur, primul impuls – dacă nu putem fi altcum decât moralişti - ne spune că în Simón del Desierto Buñuel face apologia slăbiciunii umane şi, indirect, a puterii de nebiruit a ispitelor: la capătul luptei pentru datoria morală se află nu „atingerea cerului” prin despătimire ci, au contraire, înfundarea în fumul şi ritmurile drăceşti ale unei discoteci. La o privire mai atentă însă, luând în considerare vârfurile operei sale (Nazarin şi Viridiana), regizorul sedus de farmecul discret al burgheziei nu face decât să repete – extrem de personal şi mereu iconoclast – că drumul spre împăcarea cu sine trece (şi) prin deşert (vizibil, exterior, sau nevăzut, lăuntric). Cât de vulnerabili suntem în momentele „nodale” (asemenea lui Simion, după şase ani, şase luni şi şase zile de petrecere în pustietate), când – zice-se – „Nefârtatul” are putere asupra noastră, e deja o chestiune de „ordine interioară”, de „tărie de caracter”. Ceea ce contează, pare să spună Buñuel, este – aici e paradoxul, căci regizorul e celebru prin butada: „Slavă cerului că sunt ateu!” – căutarea şi asumarea despătimirii, a ruperii de tot ceea ce nu e esenţial şi ziditor. Ori această atitudine în plasează (parcă împotriva voinţei sale) în rândul cineaştilor care problematizează, care caută – dar nu la modul ilustrativ, ci printr-un foarte autentic limbaj cinematografic – continentul pierdut al sacrului.
Scenariul (scris de regizor în colaborare cu Julio Alejandro) fusese conceput pentru un lung-metraj. Cum producătorul filmului (Gustavo Alariste) a avut unele probleme financiare în timpul filmărilor, Buñuel a trebuit să taie jumătate din film, de unde şi finalul puţin forţat. Dar chiar şi aşa, filmul (distins cu Premiul FIPRESCI Şi Premiul Special al Juriului la Bienala de la Veneţia, în 1965) în care „stâlpnicul şi stilistul ajung faţă în faţă şi se confruntă fiecare de pe piedestalul său” (John Simon) izbuteşte să dea mărturie despre una din nevoile omului foarte rar aduse pe ecran: confruntarea supremă cu sinele prin asceză.
