Electric horsemen

Era, cred, prin 1981. Într-o duminică seara am fost la – pe atunci cinematograful nr. 1 al urbei – Capitol. Rula un film american. Wow, ce senzaţie! Şi era şi (relativ) nou, fusese lansat cu doar doi ani în urmă. Aveam bilete (obţinute prin „pile”) într-o lojă centrală de la balcon. De acolo, de sus, i-am zărit pe Tomeşti. Dna Maria era profesoară de literatura română (şi colegă cu mama), iar unul din fiii ei (Liviu) era coleg cu mine de clasă. Celălalt (Titus), cu doi ani mai mare, era elev la liceul de arte plastice. Peste câteva luni doar aveau să plece, cu toată familia, în America. De îndată am coborât în stal, iar tanti Tomescu a urcat alături de ai mei în lojă. Luminile s-au stins şi am urmărit, încântaţi, The Electric Horseman. Liviu şi Titus erau, spre deosebire de mine, super emoţionaţi pentru că ştiau că foarte curând vor fi parte din lumea pe care acum o sorbeau cu nesaţ de pe marele ecran.

Am revăzut de atunci o singură dată (în întregime) filmul lui Sydney Pollack despre un fost campion de rodeo devenit „călăreţ electric” ce face reclamă la nişte produse alimentare (cereale pentru micul dejun). Eh, e clară ideologia bio căreia filmul îi este tributar. Totuşi, actorii (Robert Redford, Jane Fonda în principal) şi muzica de tip country (plus compoziţiile originale semnate şi orchestrate de Dave Grusin) rămân şi peste ani la fel de vii. Pe atunci, la începutul anilor 80, criticii de film din România vorbeau despre „demascarea sistemului american”. Astăzi, când comerţul cu breakfast cereals e la ordinea zilei, când ne-am îndepărtat şi noi de natură (fără să ne civilizăm, totuşi), e foarte greu să mai arăţi cu degetul, asemenea fariseului, spre „societatea de consum”. Atunci însă încă se mai putea. Şi pe bună dreptate.

Deunăzi (chiar pe 26 ianuarie, ziua în care – cu 92 de ani în urmă - s-a născut Nicolae Ceauşescu) eram într-un butic şi am cerut nişte pâine neagră. Un tip între două vârste, care făcea conversaţie cu vânzătoarea, mă întreabă dacă nu mi-e dor de adevărata pâine neagră de pe vremea lui nea Nicu. Îi răspund că da, îmi amintesc acea pâine şi chiar mă gândesc adesea nu doar la pâinea pe vatră din acei ani, ci la multe alte produse alimentare (legumele şi fructele, de exemplu) care aveau gust şi – spre deosebire de ceea ce se găseşte azi pe rafturile hipermarketurilor, supermarketurilor, buticurilor etc. - erau delicioase. Îmi amintesc de pâinea neagră şi mi-e dor de ea, dar – am ţinut să precizez - nu şi de vremurile acelea. Ca şi cum n-ar fi totuna…

Astăzi suntem dependenţi de media şi îndopaţi cu cereals şi fast food cât cuprinde. Într-un fel, am ajuns, fiecare, nişte „călăreţi electrici” mai mult sau mai puţin resemnaţi...

Cain, căinţă, pomenire

Sf. Ioan Gură de Aur (care, împreună cu Sf. Vasile Cel Mare şi Sf. Grigore Teologul este prăznuit mâine) despre cel ce gustă din durata efemeră a plăcerii şi chinul remuşcării, al nemiloase conştiinţe-gâde: „Se osândeşte pe sine, n-are răgaz să răsufle - în pat, la masă, noaptea, adesea în vis, vede nălucirile păcatului său, are destinul lui Cain, este neliniştit şi plânge pe pământ - şi fără ca nimeni să ştie, duce în sine, fără încetare, un foc. Aceeaşi soartă au hrăpitorii şi tâlharii. Aceeaşi, lacomii şi, într-un cuvânt, toţi cei ce trăiesc în păcat. Iar să poţi cumpăra pe acest judecător lăuntric e cu neputinţă.”

Îmi amintesc de căinţa lui Andrei Rubliov din filmul cu acelaşi nume de Tarkovski. Mărturisindu-i lui Teofan Grecul despre crima săvârşită în catedrala din Vladimir în timpul asediului tătarilor (când a ucis un rus, nu un tătar, ce voia să siluiască o femeie idioată), Andrei aude – aievea – aceste cuvinte consolatoare de la grec: „Asta-i soarta omului: să se zbată între iertarea Dumnezeiului Milostiv şi chinurile propriei conştiinţe.” Cine vrea să distrugă răul, mai spune Teofan, îl distruge pe om, căci datorită păcatelor noastre răul a luat înfăţişare omenească. Toate păcatele noastre ne maculează, ori noi suntem chemaţi să devenim albi, „mai vârtos decât zăpada”, atunci când – următor rugii noastre – Cel Mult Milostiv ne va „spăla cu isop” şi ne va curăţa. Rubliov se va izbăvi printr-un autoimpus vot al tăcerii. Pilda oferită de creatorii acestui film nepereche este: minunăţia icoanelor sale îşi trage seva din cei zece ani de tăcere, de pocăinţă, de primenire a celui care le-a pictat. Este preţul (postul) pe care iconarul a ales să-l plătească pentru a zugrăvi icoanele despre care, peste cinci sute de ani, un personaj (Alexander) dintr-un alt film tarkovskian (Offret / Sacrificiul) va spune: „Uluitor! Ce rafinament deosebit! Câtă înţelepciune şi duhovnicie şi totuşi, câtă inocenţă copilărească. Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Incredibil. E ca o rugăciune. Dar toate acestea au dispărut. Acum nu ne mai putem ruga.” Şi, la început de mileniu trei, un regizor de numai 27 de ani (Nikolai Dreyden) reia ideea în filmul său de debut, Pridel Angela / Aripa îngerului. Referindu-se la nişte icoane din vechime (din secolul al XIII-lea), un personaj (un monah dintr-o îndepărtată mănăstire rusească) rosteşte cu uimire: „Ştiau să picteze pe atunci. Atât de simplu şi totuşi atât de frumos…”