Cain, căinţă, pomenire

Sf. Ioan Gură de Aur (care, împreună cu Sf. Vasile Cel Mare şi Sf. Grigore Teologul este prăznuit mâine) despre cel ce gustă din durata efemeră a plăcerii şi chinul remuşcării, al nemiloase conştiinţe-gâde: „Se osândeşte pe sine, n-are răgaz să răsufle - în pat, la masă, noaptea, adesea în vis, vede nălucirile păcatului său, are destinul lui Cain, este neliniştit şi plânge pe pământ - şi fără ca nimeni să ştie, duce în sine, fără încetare, un foc. Aceeaşi soartă au hrăpitorii şi tâlharii. Aceeaşi, lacomii şi, într-un cuvânt, toţi cei ce trăiesc în păcat. Iar să poţi cumpăra pe acest judecător lăuntric e cu neputinţă.”

Îmi amintesc de căinţa lui Andrei Rubliov din filmul cu acelaşi nume de Tarkovski. Mărturisindu-i lui Teofan Grecul despre crima săvârşită în catedrala din Vladimir în timpul asediului tătarilor (când a ucis un rus, nu un tătar, ce voia să siluiască o femeie idioată), Andrei aude – aievea – aceste cuvinte consolatoare de la grec: „Asta-i soarta omului: să se zbată între iertarea Dumnezeiului Milostiv şi chinurile propriei conştiinţe.” Cine vrea să distrugă răul, mai spune Teofan, îl distruge pe om, căci datorită păcatelor noastre răul a luat înfăţişare omenească. Toate păcatele noastre ne maculează, ori noi suntem chemaţi să devenim albi, „mai vârtos decât zăpada”, atunci când – următor rugii noastre – Cel Mult Milostiv ne va „spăla cu isop” şi ne va curăţa. Rubliov se va izbăvi printr-un autoimpus vot al tăcerii. Pilda oferită de creatorii acestui film nepereche este: minunăţia icoanelor sale îşi trage seva din cei zece ani de tăcere, de pocăinţă, de primenire a celui care le-a pictat. Este preţul (postul) pe care iconarul a ales să-l plătească pentru a zugrăvi icoanele despre care, peste cinci sute de ani, un personaj (Alexander) dintr-un alt film tarkovskian (Offret / Sacrificiul) va spune: „Uluitor! Ce rafinament deosebit! Câtă înţelepciune şi duhovnicie şi totuşi, câtă inocenţă copilărească. Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Incredibil. E ca o rugăciune. Dar toate acestea au dispărut. Acum nu ne mai putem ruga.” Şi, la început de mileniu trei, un regizor de numai 27 de ani (Nikolai Dreyden) reia ideea în filmul său de debut, Pridel Angela / Aripa îngerului. Referindu-se la nişte icoane din vechime (din secolul al XIII-lea), un personaj (un monah dintr-o îndepărtată mănăstire rusească) rosteşte cu uimire: „Ştiau să picteze pe atunci. Atât de simplu şi totuşi atât de frumos…”