Dumb & dumber

Ce caraghioasă e agitaţia boborului în preajma alegerilor, în faza de intermezzo dintre cele două runde şi chiar o vreme după turul al doilea!... Sunt, alegerile prezidenţiale (şi cele parlamentare), un excelent prilej – încă unul - de eschivare, de ambetare cu iluzii, de aprige polemici. De păguboasă centrifugare, de amarnică irosire. Pentru că, în ultimă instanţă, şi credinţa că ai ales pe cel despre care ai putea afirma că e cel mai puţin respingător, poate fi – până la proba contrarie - tot amăgire…

În preajma bilanţului (20 de ani de la sângerosul decembrie 1989), alte alegeri prezidenţiale în România. După 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004, o nouă ocazie de a vota prezidenţiabilul preferat. Sau, mai corect, pe „răul cel mai mic”. Replica Marinarului de acum patru ani (când - în urma unor oculte numărări de voturi - a ieşit victorios) rămâne valabilă şi în 2009. Dacă poporul român era atunci parcă blestemat (o spunea chiar el, în 2004) să aleagă dintre doi foşti comunişti, iată-l şi acum sub acelaşi blestem. În urma primului tur s-au departajat Băsescu şi Geoană, un fel de dumb & dumber. Şi, vai, ce greu va fi – dacă într-adevăr i-ai lua în serios – să alegi între unul care-şi ia drept reper de moralitate soţia şi altul care – hodoronc-tronc – îl ia reper pe însuşi cel dintâi stătător al „bisericii neamului”…Cum ar veni, unul apelează la „mica biserică” (famelia, deh!), altul se sprijină pe actualul patriarh al BOR.

Dar ce să mai spunem atunci despre doi dintre prezidenţiabilii care n-au intrat în finală, unul mai „bun creştin” ca altul? Vorba aia: birds of a feather stick together sau, mai pe româneşte, a tunat şi i-a adunat. Şi totuşi, şi totuşi…În această degringoladă ei sunt, la o adică, preferaţi unor amorali oportunişti de „stânga”, cu „originea sănătoasă” bine înfiptă în tătuci „cu spate” şi foncţie. De ce? Iată şi motivaţiunea: pentru că îl au un reper solid pe însuşi Jesus. Bine gândit! Adică de ce numai americanu’ să bată – la propriu! - monedă (mă rog, bancnotă) cu „In God we trust”? Ce, noi nu putem să facem capital electoral – adevărat aur verde, nu alta - din religie, din biserică, din cestiunea naţională?

Gain that is loss

Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina sau despre falsul planning. Vorba lui Woody Allen: Dumnezeu râde atunci când - asemenea bogatului din pilda evanghelică – îi spun planurile mele.

Avem, în această situaţie, două voci. A bogatului preocupat de felul în care o să-şi agonisească roadele îmbelşugate ale ţarinii (atitudine omenească, în fond, cine nu s-ar gândi la asta mai întâi?) şi – din cer, de undeva – the voice of God ce deplânge nebunia omului care uită să trăiască potrivit principiului evergreen CARPE DIEM. Şi-ntr-adevăr, oricum am întoarce-o, oricum am răsuci-o, mai mare adevăr ca acesta nu-i, anume ca omului să-i fie de ajuns bucuria şi necazul clipei de faţă. Să nu-i fugă, vasăzică, pământul de sub picioare datorită unui plus de fericire sau durere. Prin urmare, avem o singură bogăţie, doar una: aceea a sufletului nostru pe care – din prea multă slobozenie (a minţii, a privirii etc.) îl omorâm ceas de ceas, până nu mai rămâne nimic din el.

Sigur, se poate jongla ad infinitum cu „a fi” vs. „a avea”, iar pe vremea comunismului predicile în defavoarea lui „a avea” (pornind, de exemplu, de la parabola sus pomenită) aveau trecere chiar şi la ideologia oficială, egalitaristă. Până la urmă poate că totul depinde nu atât de how much one owns, ci de măsura disponibilităţii sale sufleteşti către cele nevăzute (dar nu mai puţin reale), de pregătirea omului pentru „clipa cea repede” cu care – vrem-nu vrem – ne apropiem. Poate că ea, dreapta pregătire, este adevărata îmbogăţire…