Friday, 28 December 2007

Spiderman

A noiseless patient spider,

I mark’d where on a little promontory

It stood isolated,

Mark’d how to explore the

Vacant vast surrounding,

It launched forth filament,

Filament, filament out of itself,

Ever unreeling them,

Ever tirelessly speeding them.

And you, o my soul, where you stand,

Surrounded, detached, in

Measureless oceans of space,

Ceaselessly musing, venturing,

Throwing, seeking the spheres

To connect them,

Till the bridge you will need

Be form’d, till the ductile

Anchor hold,

Till the gossamer thread you fling

Catch somewhere,

O my soul

(Walt Whitman)

Pădurea norvegiană

Sunt ca un paznic de muzeu – un muzeu gol pe care nu-l vizitează nimeni şi pe care îl păzesc doar pentru mine. Aşa gândeşte Watanabe, studentul din Pădurea norvegiană, romanul lui Haruki Murakami. Este de ajuns însa o melodie auzită într-un avion (melodia Beatles-ilor ce dă titlul cărţii) pentru ca muzeul să se populeze în chip miraculos, iar amintirile uitate să înceapă să curgă – proustian şi cinematografic - în şuvoaie, ca într-un (aproape) uitat song românesc din anii 70, cântat de Crina Mardare (muzica: Adrian Enescu):

ce dor mă-nfiora / lanul se-nălţa / drept în faţa mea / parfum de fân cosit / mireasmă de iubit / îmi aducea / ce dor mă-nfiora / soarele apunea / cerul se-nroşea / de flăcări parcă prins / iar sufletu-mi închis / se deschidea / unde-a rămas / vechiul popas / amintiri uitate / unde-a rămas / inima mea / amintiri uitate / din trecut / fugit şi mut / cu dor trăit / şi-apoi părăsit / ce dor mă înfiora / apa de izvor / tresărind uşor / purtând în calea ei / trecute flori de tei / de-atâtea ori / ce dor mă-nfiora / un cuvânt amar / şi-ai plecat hoinar / lăsând în urma ta / neîmplinirea mea / fără habar

Murakami – bună masă! Şi abundent condimentată cu trimiteri la tragedia greacă, scriitori clasici, Thomas Mann şi The Great Gatsby, The Beatles, Miles Davis, Bach, Ravel şi Debussi, Dustin Hoffman şi hit-ul său din 1967, The Graduate.

Sursum corda

Arta – scria Preotul martir Ilarion Felea în Religia culturii - nu are menirea să înlocuiască religia. Poate să o servească sau să o deservească, dar niciodată să o înlocuiască. Arta, în fondul ei cel mai autentic, este divină, împlineşte o funcţie prin excelenţă religioasă, când ne ridică inimile spre ceruri şi raiuri; uneori poate să fie şi diabolică, atunci când ne degradează şi ne coboară spre adâncimi de infern. Marii şi adevăraţii slujitori ai artelor însă, ca şi preoţii altarelor la Sf. Liturghie, ne cheamă: Sus să avem inimile...Sus, numai sus, prin artă şi prin religie.

Al di là delle nuvole / Dincolo de nori - extraordinar eseu cinematografic (1995, regie: Michelangelo Antonioni, Wim Wenders) prin care autorii îşi propun revelarea, în forme sensibile, a tainelor de sus. Patru poveşti de dragoste, dintre care ultima e, poate, cea mai frumoasă. Un tânăr se îndrăgosteşte de o fată de pe strada lui. O urmăreşte într-o zi, intră în vorbă cu ea, o însoţeşte pe stradă, vrea să flirteze cu ea, însă ea nu mergea la plimbare, ci la...biserică. Tânărul nu e prea bisericos, dar o urmează la Mesă (la Liturghie, cum ar veni). Adoarme acolo pe scaun şi, câteva minute după terminarea slujbei, se trezeşte. Iese din biserică, o caută, o găseşte în cele din urmă pe o străduţă, lângă o făntână superbă. Reintră în vorbă cu ea, continuă să o curteze, o conduce până acasă, până în faţa uşii. Îi cere fetei să îl întâlnească a doua zi. Nu pot – zice ea. Dar de ce? - răspunde contrariat băiatul. Pentru că de mâine intru la mănăstire. Mă călugăresc.

Thursday, 27 December 2007

Citeşte numai la final

Romanul lui Mircea Cărtărescu, Orbitor-aripa dreaptă, se anunţă promiţător: atmosferă felliniană (în special Amarcord) plasată însă nu în Italia lui Musollini, ci în România optzecistă a lui Ceauşescu.

Un coş (furuncul?) bizar mi-a răsărit pe obrazul drept, datorită unui fir de păr din barbă ce-a crescut răzleţ. Se pare că am piscălit mai mult decât trebuia în zona inflamată şi, în decurs de câteva zile s-a format acolo un fel de nodul plin de puroi. Raluca i-a telefonat Codruţei, care m-a trimis la urgenţe. Aşa că, de ziua praznicului Sf. Ştefan („First Champion of Martyrs”), am fost la Casa Austria, iar o asistentă m-a redirecţionat la serviciul de urgenţe de la clinica de maxilo-faciale. Acolo m-a luat în primire o doctoriţă ce mi-a scormonit cu o pensetă ascuţită furunculul beteag. Nimic grav, zice ea, doar că trebuie să îmi pun comprese cu rivanol.

La întoarcere am trecut pe la neamurile mele – doi bătrânei rămaşi singuri după ce unul din fii cu nevasta lui s-au mutat la bloc, în urma unor neînţelegeri iscate între socru şi noră. De fapt neînţelegerea nu are nume – este una peste tot. Ceea ce diferă este gradul de înverşunare, felul în care este trăită (sau cosmetizată, mai rar sublimată) repulsia, scârba, ura cea până la moarte. Am ascultat plângerile mătuşei mele şi n-am zis nimic. Nici n-aş avea cum, fără să par un ipocrit. Un lucru însă îmi pare de înţeles: mirarea ei, pricinuită de faptul că nimic, nici chiar credinţa în Unul Dumnezeu nu îi face pe oameni să renunţe la mânie, la mândrie şi să caute împăcare, nici chiar praznicele mari de peste an – Crăciunul ce tocmai s-a consumat, de exemplu. Nu o dată mă gândesc la deşertăciunea judecăţilor noastre asupra oamenilor, căci numai cele de pe urmă dau seama de adevăratul caracter al omului. Cine ştie în ce fel creştem sau descreştem sufleteşte, duhovniceşte? Citeşte (=judecă) – vorba cântecului – numai la final...


Seara am fost (cu maşina lui Dorin şi a Liei) într-un sat de pe lângă Buziaş – Racoviţa îi spune – să-l colindăm (au mai fost şi alţii, între care amicii noştri Oana Bica şi Dorel Biro) pe Gelu şi familia sa. Nice people, friendly atmosphere. Pe drum am depănat cu Dorin amintiri legate de muzica uşoară (pop) românească din anii 60-70-80. M-a surprins plăcut şă aflu că Dorin (care în 1989 avea doar 12 ani!) îşi aminteşte cu exactitate – la distanţă de aproape 18 ani de acele vremuri – nume de compozitori, interpreţi, melodii, filme etc. intrate astăzi într-un con de umbră.

Mâine urmează să plecăm pentru o săptămână la mănăstirea Sâmbăta din judeţul Sibiu.

Wednesday, 26 December 2007

The Song of Songs

În a doua zi de Crăciun ne-au vizitat prietenii noştri, Adina, Sile şi băieţelul lor, Radu. Chiar din prag, Radu - care s-a făcut băiat mare - a început să ne colinde (O, brad frumos). Theodor, de la pian, l-a acompaniat imediat. Am povestit despre năzdrăvăniile copiilor noştri (normale, în fond), despre planurile noastre de Revelion (noi la mănăstirea Sâmbăta, de la poalele Făgăraşilor, ei la Budapesta), despre rutina de fiecare zi care lasă puţin loc pentru recreere şi puţin timp pentru întâlniri cu prietenii.



Azi, prăznuirea lui Theotokos because she gave birth supernaturally to the Son and Word Of God, and thus became the instrument of the salvation of mankind. Găsesc - în Femeia şi mântuirea lumii, de Paul Evdokimov – câteva cugetări interesante despre femeie: „Din punct de vedere biblic, femeia nu este un ajutor-slugă, ci o faţă către faţă; în faţa fiului lui Dumnezeu stă fiica lui Dumnezeu – unul îl completează pe celălalt. (...) Singurătatea nu poate schimba nimic, căci bărbatul îşi regăseşte femininul în propriul său suflet (anima, partea feminină) şi în nevrozele sale. (...) A spune te iubesc înseamnă trăim de-a pururi. În acest da, în raza ochiului veşniciei, două fiinţe faţă către faţă îşi spun una alteia cuvântul din Cântarea cântărilor: Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. (...) Lumea fundamental masculină, în care harisma femeii nu joacă niciun rol, este din ce în ce mai mult fără Dumnezeu, fiindcă este fără Mamă şi nu se poate naşte Dumnezeu în ea. Este simptomatic faptul că în această ambianţă homosexualitatea se afirmă deschis.”

Icoana – spaţiu taboric

Mă gândesc adesea la consecinţele „eliberării” de sub jugul canoanelor iconografice bizantine asupra sensibilităţii omului. În acest sens, pictori apuseni precum Giotto (autorul, între altele, al tabloului Naşterea Domnului) aveau să fie precursori ai reprezentărilor biblice naturalist-edulcorate şi realist-umaniste. În cazul picturii necanonice se poate vorbi, desigur, despre "demers artistic", "emoţie", "experienţă vizuală ca mobil dar şi singur beneficiu”, despre ”identitate artistică şi caracter vizionar”, despre „ştachetă”, dar ecuaţia presupune şi preţul pe care un artist (ce îndeplineşte condiţiile / criteriile enumerate mai sus) îl plăteşte ca tribut pentru „originalitatea” sa următoare târgului faustic.

Este greu de precizat (fie şi cu aproximaţie) unde se află (ori dacă există) the happy medium între modestia şi cuminţenia care trebuie să caracterizeze un creator şi necesitatea urmării „instinctului său artistic” în numele libertăţii creatorului, atât de des invocată - mai cu seamă în epocile post-Iluministe; libertate care, chipurile, ar fi (fost) strivită de corsetul canoanelor cerute de icoană.

Poate că, înainte a fi „artizanală” sau nu, o reprezentare plastică prin forme este un vector. Cred că este importantă direcţia spre care este îndreptat vectorul, accentele puse de autorul (executantul) lucrarii. Sunt oameni care se luptă să găsească (ori măcar să dea) un sens vieţii. Foarte puţini spun că au reuşit, dintre ei probabil că mulţi se amăgesc. Există – nu puţini – oameni care cred că „adevărul suprem” este că viaţa nu are sens, ca totul nu e decât un amalgam de forme, de culori, de stări, de amintiri, de trăiri ce nu duc niciunde. Probabil că cei care nu caută neaparat „originalitatea” şi „geniul”, bucurându-se de (odihnindu-se la) cuminţenia icoanelor din vechime (dinaintea artei plastice cu semnătură) sunt puţin „plecaţi de acasa” pentru râvnitorii de „perfecţiune” şi „originalitate”, pentru cei care se simt acasă şi liberi printre „forme abstracte”, „noi”, „originale”, „geniale”. Dar există şi o alta lumină decât cea răsfrânta de oamenii „de geniu”, de „iluminişti”: lumina la fel de iluzorie a Taborului, a „schimbării la faţă”. Pentru „tradiţionalişti”, pentru cei cu „prejudecaţi”, acolo este acasă. Depinde, once again, de perspectivă. Slavă cerului că în lumea culturii este loc şi pentru „obiecte artizanale” şi pentru „capodopere originale”. Ar fi păcat să fie numai lucruri „originale”. Convingerea mea este că noi oricum trăim într-o lume agresată de „originalitate”, într-o lume post-iconică. Stalker / Călăuza lui Tarkovski (dar şi Rubliov, dar şi Nostalghia, dar şi Offret) nu sunt altceva decât expresii ale nostalgiei după pierdutul sens al icoanei înţeleasă ca spaţiu taboric. În Offret / Sacrificul, Alexander răsfoieşte un album de icoane (primit în dar de la prietenul său, doctorul, de ziua lui) şi spune: „Uimitor! Ce stranie îmbinare de aristocraţie a spiritului şi de înţelepciune, de simplitate coplilărească nealterată! Profounzime şi simplitate în acelaşi timp. De necrezut! E ca o rugaciune...Dar toate acestea s-au pierdut acum! Am pierdut simţul rugăciunii...” Lumea – care a uitat să se mai roage autentic, fără să fi uitat spectacolul rugăciunii publice - a lăsat în urmă simplitatea şi profunzimea icoanei, duhovnicia ei, aristocraţia ei de spirit, înţelepciunea ei. Ce avem acum? Opere de artă despre care poţi să apui eventual, atunci când le apreciezi, că sunt very clever, very well done. E la modă noţiunea de clever, nu cea de wise. În capitolul consacrat spaţiului taboric al casei din extrem de pertinentul studiu al Elenei Dulgheru, Andrei Tarkovski – Filmul ca rugăciune, autoarea arată că, în Călăuza, cheia de boltă este epifania întâlnirii cu Sacrul. Nu este lucru uşor a vorbi – în era noastră pluralistă, multiculturalistă şi ultra-relativistă - despre Sacru, despre „topografia” Sacrului, despre „locul întâlnirii omului cu Dumnezeu” (Care Dumnezeu? Care om? Care întâlnire?). În tradiţia creştină, pe baza textului evanghelic, Taborul ar reprezenta, nu-i aşa, locul în care Hristos-Dumnezeu S-a arătat Apostolilor (Petru, Iacov si Ioan), dar şi Drepţilor „Vechiului Legământ”, Moise şi Ilie - prezenţa lor în poveste marcând astfel, pentru sceptici, continuitatea dintre cele două „paradigme”. Scena cu pricina este numită şi Schimbarea la Faţă (Transfiguration - în engleză). Adică locul unde omului îi vine să spună, ca în Goethe, „Verweille doch! Du bist so schön!” / „Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!”. Atunci, înspăimântat şi neştiind ce să spună, Petru ar fi zis lui Iisus: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise şi lui Ilie una.” (Iar Iisus, potrivit relatărilor evanghelice, „S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.”) Aşa cum arăta Elena Dulgheru, Călăuza însuşi spune ceva asemănător în pragul Zonei (pe când se afla, alături de Scriitor şi Profesor în faţa Camerei unde nici unul dintre ei nu va intra), plănuind (cum va fi făcut de fiecare dată când a ajuns în prag) să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă rău!” De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face nici un rău. Unde este răutatea neputincioasă? Acolo unde S-a pogorât binecuvântarea Domnului, iar smerenia şi cuminţenia (humility, de la humus, adică privirea îndreptată umil spre pământul din care suntem făcuţi cu toţii) a învins mândria. Ceva mai încolo însă, Călăuza adaugă: „nimeni nu trăieşte şi nu poate trăi în Zonă”. Prin urmare, Zona (înţeleasă astfel ca spaţiu taboric, al harului) este locul spre care se îndreaptă inima omului obosit de „cele lumeşti”, locul unde totul devine posibil, unde minunile se mai pot întâmpla dacă ceri cu credinţă, daca ştii – ca în Waiting for Godot - să aştepţi. Şi aici se încheie cercul, pentru a face loc altuia, cu noi necunoscute: Ce anume ceri? Ce anume aştepţi? Dar mai doreşti să ceri ceva cu adevărat? Scriitorul (obosit şi plictisit de goana sa după „originalitate”), ca şi Profesorul nu mai aşteaptă nimic şi pe nimeni, nu-şi mai doresc nimic, nimeni nu mai doreşte nimic, nimeni nu mai speră în nimic, „nimeni nu mai crede, nu numai aceştia doi” – îi spune Călăuza nevestei sale. Dar asta nu îl împiedică să pornească, iar şi iar, înspre acel loc „încă nespurcat de mintea devastatoare a omului”: Zona, Taborul, Graalul. Alt paradox: nimeni din jur nu mai crede, nu există decât „curiozităţi” triviale – vezi Scriitorul sau Profesorul – faţă de Zonă, aşteptări egoiste, pentru că Scriitorul speră să-şi recapete inspiraţia pierdută (sau, mai bine, irosită, batjocorită printr-o aberantă folosire), iar Profesorul încearcă sa arunce Zona în aer, să o distrugă – dacă pătrunde în ea cineva cu gânduri distructive, primejduind astfel existenţa întregii omeniri? - şi totuşi el, Călăuza, nu încetează să ducă noi „clienţi” în Zonă (nu atâţi cât ar fi vrut). Şi totuşi, ceva-ceva tot se schimba în ei – secvenţa din bar, de la sfârşitul odiseei lor, e grăitoare: Scriitorul, cel puţin, fumează meditativ, parcă încercând să descifreze cumva taina Zonei, a locuinţei taborice cu neputinţă de nedescifrat cu mintea, taina acestui holy fool care se încăpăţânează să creadă până la capăt, chiar atunci când nu mai e nimic de crezut, nimic de trăit, când totul a ajuns – ca-n dramele absurde - o închisoare. Astfel, Călăuza (ca şi Alexander în Sacrificiul) este cel care dă seama despre o stare de fapt a unei lumi slute din care a mai rămas doar parfumul (amintirea) icoanei. Este, şi acesta, un vector...

Partea ta de vină

În seara de Ajun au trecut să ne colinde prietenii noştri: Oana Bica, Marius, Lia şi Dorin. L-am trezit şi pe Theodor (care se culcase) şi a cântat împreună cu ei. În ziua de Crăciun am fost la slujbă la biserica din Sinaia – a slujit PS. A fost tare frig afara, iar biserica a fost packed. Aşa că am stat câteva minute în magazinul de obiecte bisericeşti (dotat cu difuzoare prin care se transmitea live Liturghia oficiată de PS) din vecinătate. Am ales o carte pe care am parcurs-o a bout de souffle în minutele următoare: Vrajbă şi împăcare, de Arhimandrit Serafim Alexiev. Găsesc acolo câteva istorii cu tâlc despre efectele vrajbei asupra oamenilor, despre ura până-n pânzele albe, dar şi despre câteva rare exemple de împăcare, atunci când totul părea pierdut şi orice punte de comunicare distrusă. Ideea e clară (şi sunt total de acord cu ea): Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi sunt, aşadar, cei care rabdă şi suportă ocările, nu cei ce se revoltă şi se răzbună – de unde şi zicala românească: răzbunarea-i arma prostului. Privind înapoi cu mânie, pot spune şi eu: am fost fericit cu adevărat doar atunci când am răbdat; când am început să-mi fac singur dreptate şi să mă revolt m-am osândit singur şi m-am făcut părtaş la strâmbătate – de aceea nu sunt şi nu pot fi cu totul împăcat atunci când mă cercetez în cotloanele nevăzute ale inimii. Împăcat am fost – I have to admit – doar atunci când am suferit răul, bârfa, ocara. De necrezut îmi pare acum tăria şi uşurinţa cu care puteam, atunci, să îndur nedreptăţi. Pentru mine rămâne, acum, doar întrebarea: unde eşti, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?...Mă-ntreb adesea cum pot să-mi doftoricesc conştiinţa vinovată astfel încât să trec peste ceea ce mi se pare a fi partea de vină a celuilalt. Pe undeva, partea mea de vină e cea care îmi stă împotrivă. Pe când ştiam că nu am vreo vină (fiindcă n-am răspuns la rău cu rău) nu mă poticneam în astfel de judecăţi. Totul era, atunci, simplu. Acum îmi spun că (aproape) orice neînţelegere poate fi soluţionată dacă există – de ambele părţi - common sense. Nu mai aştept miracole, mizez doar pe bun simţ. Dar cum să afli gramajul necesar (după aşteptările tale) de common sense la greşiţii tăi când este omeneşte să fii resentimentar, să te simţi „rănit” şi nedreptăţit? Tot ce se mai poate face e să cauţi – lucru anevoios, când nu ai bine însuşit exerciţiul smereniei – la partea ta de vină. Atât.

La prânz mama a fost la masă la noi (iar ieri părinţii Ralucăi care, surprinzător, au venit şi ei azi la Liturghie la Sinaia) şi a fost – iar – as good as it gets.

După-amiază ne-a sunat compozitorul Adrian Enescu să ne ureze cele obişnuite de Crăciun.

Seara am fost acasă la Lia şi Dorin – ei stau deocamdată cu părinţii Liei într-o casă ce respiră fine taste şi hospitality. Theodor a fost în largul lui şi s-a întrecut pe sine la recitat poezii (plus întregul program artistic de Crăciun de la grădiniţa lui) şi cântat (melodia lui Adrian Enescu, Vechiul ceas, e de ceva vreme the flavour of the day), s-a dat rostogolul pe covorul moale din sufrageria lor, l-a astenizat pe Dorin cerându-i s­ă-l ridice în braţe, a vorbit neîncetat până când a apărut Flavius, nepoţelul lor de 11 ani, care ne-a povestit despre şcoala sa. Atunci Theodor a devenit atent şi a ascultat. Am mai vorbit cu Dorin despre minunatele lor icoane autentic bizantine, despre unele „cărţi duhovniceşti” etc. Spre miezul nopţii ne-au adus acasă. Una peste alta, parcă anul ăsta am simţit Crăciunul mai adevărat ca-n alţi ani.

Tuesday, 25 December 2007

Ortodoxia, Catolicismul & Protestantismul

Pe Serghei Bulgakov aveam să-l descopăr atunci când, pe la vârsta de 27 de ani, râvneam să înţeleg de unde vin şi încotro mă îndrept...În cartea sa, Ortodoxia, Bulgakov scrie: Fiecare din ramurile istorice ale creştinismului universal a primit un dar special, o caracteristică proprie: catolicismul are ca parte darul de a organiza şi de a administra; protestantismul, dar etic al probităţii de viaţă şi al probităţii intelectuale; cât despre popoarele ortodoxe – şi înainte de toate Bizanţul şi Rusia – le-a revenit darul să pătrundă frumuseţea mintală, frumuseţea lumii spirituale”. „Ortodoxiamai scria Bulgakov - e sănătatea şi echilibrul sufletului. Idealul de bază al Ortodoxiei nu este etic, ci estetic-religios; este viziunea frumuseţii spirituale; pentru a-l apropia, trebuie să ai o artă spirituală. Ortodoxia nu convinge; ea formează şi atrage: acesta este mijlocul ei de acţiune în lume, iar Occidentul poate să găsească o completare a rigidităţii sale în sufletul liber al ortodoxiei, aşa cum Orientul ortodox poate să înveţe de la Occidentul creştin multe lucruri privind organizarea religioasă a vieţii de toate zilele. Căci Marta şi Maria, deşi diferă mult, au fost şi una şi alta iubite de Mântuitorul. Iată ce scrie şi N. Steinhardt, citându-l pe Paul Evdokimov, în Primejdia mărturisirii: „Nu cumva unitatea treimică a îndumnezeirii poate fi realizată şi în ecleziologie? Nu cumva ortodoxia, catolicismul şi protestantismul reprezintă trei ipostaze ale uneia şi aceleiaşi credinţe? Nu cumva e bine să dăinuie ca atare, exprimând fiecare şi accentuând fiecare o anume trăsătură a credinţei unice? În concepţia aceasta, catolicismul ar reprezenta mai degrabă organizarea şi orânduirea, rânduiala; protestantismul harul şi credinţa personală; ortodoxia: duhovnicia şi cumpănita soluţie a mântuirii prin har, credinţă şi fapte bune. Cum se cade să citim toate aceste gânduri „ecumenice”, aşadar – spun rigoriştii - „eronate” şi "eretice"? Cu discernământ, desigur. Fiecare o va face după gramele toleranţei sale şi după cât de slab de înger este sau nu. La urma urmei, „conştientizarea”, „trăirea” credinţei, asumarea şi aprofundarea ei este o taină mare, şi la fel de mare e (de)săvârşirea ei, păstrarea ei până în pânzele albe and beyond.

Monday, 24 December 2007

Dangerous Liaisons

Vizionarea Legăturilor primejdioase / Dangerous Liaisons (Stephen Frears, 1988) e asemenea fumatului. Ca-n sintagma de pe pachetele de ţigări („fumatul dăunează grav organismului”), ştii ce te aşteaptă, iar cel ce vrea să încerce pe pielea lui, n-are decât...Cu ce-am rămas? Poate cu finalul căutat, moralizator, plin de învăţăminte pentru copiii care au ascultat cuminţi povestea la gura sobei. Că într-adevăr, cam dogorea ecranul de atâtea încinse birouri cu destinaţii multiple, de atâtea fete mari în călduri, de femei coapte şi bine rumenite prin pârjoleli târzii, desţelenite după nesfârşite intrigi. Sigur, filmul nu e static, personajele schimbă impresii, autorii preferaţi şi asistăm chiar la o spovedanie de tip Stavroghin. Ce-i drept, fără profunzimea aceleia („Îmi vine să intru în pământ de ruşine” – spunea personajul dostoievskian), dar cu un cuvânt de învăţătură gen „aviz amatorilor”. Totuşi, n-am înţeles prea bine dacă vicontele (sau ce hram purta) muribund o acuza numai pe marchiza intrigantă şi cinică, sau pe însăşi legiunea de demoni din ea, care o făcea pesemne să afirme că „ruşinea e ca şi durerea: o simţi o singură dată în viaţă”. Şi iar ne învecinăm cu Părinţii, cu Dostoievski, cu Tarkovski. Nu spunea Kris Kelvin, în Solyaris, că „ruşinea e sentimentul care va mântui omenirea”? Iată că marchiza noastră (care între timp şi-a dat jos masca rimelată de pe chip) este cam încolţită de ruşine. Deci, contrar prinţipiilor dumisale, recidivează. Nu-i rău. Păcat că Binele (sentimentul – vai, atât de greu de aflat – de căinţă de la final) stă la umbra Răului (nesfârşite scene de alcov ce par desprinse, trunchiat, dintr-un film destinat adulţilor - ce-i drept, dintr-unul de luxe).

Oricum, pentru cine are ochi de văzut, morala e limpede: viaţa e doar una şi e păcat de Dumnezeu să nu o trăieşti aşa cum ai fost chemat să o trăieşti, să te laşi manipulat de iţele încurcate ale marchizelor. Tot acolo ajungem: omul înţelege (lucky strike sau, în tălmăcire românească, lovitură norocoasă - de unde, poate, şi acel autohton „Bată-te norocul”) că e în criză de timp abia mult prea târziu...Dă, Doamne, viconţilor şi Stavroghinilor mintea de pe urmă şi lovituri norocoase la timp.

Une femme douce

Am citit cândva - într-o carte a unui monah contemporan care a murit acum căţiva ani - o istorisire cu mult tâlc intitulată Viaţă de familie. Se povesteşte acolo despre următoarea situaţie: un bărbat însurat, cu copii, era foarte desfrânat. Un neispravit. Cu toate acestea, soţia lui - une vraie femme douce - ascundea faţă de copii toate faptele ruşinoase şi urâte ale tatălui lor. Când venea târziu acasă (după ce petrecea cu ibovnicele lui) ea le spunea copiilor că tatăl lor lucrează din greu pentru ei, că de aceea întârzie. Dar zburdălniciile lui mergeau până într-acolo încât ajunsese să aducă acasă, în chiar patul conjugal, femeile cu care se distra. Mama le spunea atunci că acele femei sunt prietenele ei. Cum mamă, ai tu atâtea prietene? Da, le răspundea, le cunoşteam înainte de a-l fi întâlnit pe tatăl vostru. Într-o bună zi bărbatul acesta s-a îmbolnăvit grav, încât a zăcut la pat vreme multă. Nici una din femeile cu care trăia nu l-a mai căutat. Îl îngrijea doar soţia lui care – greu de crezut cu mintea noastră căzută - nici atunci nu i-a reproşat nimic, nu i-a scos ochii cu veninul pe care o altă femeie l-ar fi adunat în ea în tot acel timp în care fusese înşelată cu atăta neruşinare. Tăcerea ei şi smerenia cu care îl îngrijea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, firescul dragostei ei l-a mişcat pe omul nostru care, după ce s-a făcut bine, a mai trăit puţin – dar cu totul altfel – şi şi-a dat obştescul sfărşit.

Cu adevărat această istorisire ilustrează învăţătura biblică: „O femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios.” şi încă: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul”.

It takes all sorts to make a world

Am ascultat azi, în Ajun de Crăciun, Oratoriul Bizantin Naşterea Domnului, de Paul Constantinescu...Tocmai mă gândeam că Praznicul Crăciunului este un prilej bun de dat delete la toate urâţeniile, minciunile şi strâmbătăţile adunate în biata noastră conştiinţă, când sună la uşă două „evangheliste” necunoscute, aflate „în misiune”, ce voiau să discute cu noi „chestiuni pozitive din Biblie”...De fapt, în chiar mijlocul ispitelor (provocărilor) trebuie să activăm serviciul delete, nu atunci când totul pare liniştit, fără probleme. Englezii au dreptate: it takes all sorts to make a world. Sau, mai pe româneşte: mare-i grădina Domnului. Viaţa nu e altceva decât deprinderea noastră cu această „mare grădină” care adesea e pestriţă, contradictorie, înnebunitoare. Ea este decorul (background-ul) petrecerii noastre pe pământ. Până una-alta, trebuie să învăţăm să luăm binele din rău – mai sunt atâtea surse de bucurie rămase, chiar dacă, vorba poetului, „puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte”. Alchimia iubirii ne învaţă că exerciţiul deosebirii duhurilor e absolut necesar menţinerii noastre în formă. Abandonarea lui ne sluţeşte şi ne deformează, ne transformă în monştri şi ne dezumanizează.

Sunday, 23 December 2007

Being happy with your lot

Am ajuns la Liturghia de la biserica din zona Dacia (unde a slujit PS). În mesajul său din epilogul slujbei (în care a fost pomenită şi înălţarea bisericii Hagia Sophia din Constantinopol / Istambul) părinţii şi educatorii sunt încurajaţi să poarte de grijă copiilor de acum pentru ca tinerii şi adulţii de mâine să transmită, la rândul lor, credinţa străbună mai departe....De multe ori m-am întrebat care este „comoara cea de mare preţ” care trebuie trimisă mai departe, care îi sunt epidermele, unde anume începe acel „altceva” care nu face casă bună (precum „erezia” nu se-mpacă defel cu „ortodoxia”) cu adevărata credinţă. Speaking of which: sunt întrebat de elevul meu, SJ, dacă Ortodoxia este „religia cea mai bună”...Probabil că ceea ce este „cel mai bun” – gândesc eu, fără să-i dau un răspuns - e ceea ce ne eliberează şi ne oferă experienţa veşniciei după care tânjim, fie că recunoaştem ori ba. Dar câte focare de eliberare aflăm aici în cetatea noastră post-modernă (pentru a nu mai vorbi de lumea mare), câţi agenţi eliberatori şi încă mai multe (considerabil mai multe) surogate de călăuze eliberatoare!...Care călăuze (oarbe), acum - la începutul veacului XXI - se numesc: bunăstare economică (materială), televiziune, internet, mall-ul, hypermarket-ul ş.a.m.d. Dar, nu-i aşa, salvarea şi adevărata bogăţie stau ascunse (ca-n povestea lui Creangă) în lada cea mică şi umilă, în mulţumirea cu ceea ce avem deja – acolo aflându-se, în chip paradoxal, ceea ce căutăm: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja”. Aceasta este poate şi lecţia ascunsă, nevăzută a Crăciunului (dincolo de glamour şi appearences): getting used with being happy with our lot. Probabil este nevoie de Crăciun ca să ne amintim de acest adevăr mult prea repede uitat (sau încă necunoscut), poate că acesta este rostul ritmului unei vieţi liturgice, poate asta încearcă să ne transmită fiecare bătaie de clopot şi fiecare întâlnire cu Frumuseţea transfiguratoare.

Saturday, 22 December 2007

Seasons

Câteva ore la Izvin – satul unde locuieşte bunica Ralucăi. Acolo, frig şi „sezon închis”. Reîntorşi acasă, ne-am încălzit un pic, iar apoi am plecat la filarmonică să ascultăm Anotimpurile de Antonio Vivaldi şi Astor Piazzolla (dirijor şi solist: Cristian Măcelaru). Aranjarea pieselor în program a fost surprinzătoare (oarecum) – criteriul de ordonare fiind anotimpul, nu compozitorul. Astfel, am ascultat Primăvara în varianta Vivaldi, respectiv Piazzolla, apoi Vara ş.a.m.d. S-au pus deja în vânzare caietele-program cu repertoriul filarmonicii pe trimestrul următor (ianuarie-martie) – se anunţă câteva titluri de referinţă dar şi – pentru noi – multe lucrări inedite. După concert am fost toţi trei pe la Codruţa, unde ne-am cadorisit de Crăciun; Darian s-a jucat cu maşinuţele lui îndrăgite, iar Theodor s-a produs cu un lung medley de colinde & cântece de copii pe care le-a ascultat şi învăţat la grădiniţă. Am primit cu această ocazie înregistrarea video a momentului susţinut de Theodor (în prezenţa profesorului său, MJ) la TNT, pe 17 decembrie. Din sală ieşirea lui nu pare dincolo de limitele normalului – given the circumstances. Sau a făcut Codruţa (ori poate Adrian) un montaj, cenzurând părţile mai jenante?

Carols

Seară de colinde de Crăciun, la sala de concerte – cu acustică excepţională – a Liceului de muzică Ion Vidu. Programul a avut doi „plămâni” sonori (aşa cum este acum trendy să se vorbească despre cele două „biserici creştine surori: catolică şi ortodoxă”): în prima parte, corul „Ion Românu” al Filarmonicii Banatul, Timişoara (dirijor: Iosif Todea) a cântat doar colinde tradiţionale româneşti (ortodoxe), iar după pauză, aceiaşi solişti (care şi-au schimbat straiele populare - de artizanat? - pe rochiţe cu decolteuri şi frac) au interpretat - cu acompaniament de pian - celebre colinde apusene din spaţiul anglo-saxon şi german. Excelentă conducerea muzicală: dinamică, proaspătă, profesionistă. Theodor a ascultat cu atenţie, mai ales că repertoriul îi era în bună parte familiar deja.

Late in the evening am evocat vremurile de altădat’ (anii 70-80, muzica sârbească, primele vizite în Iugoslavia, televiziunea iugoslavă din acei ani) şi am savurat nişte paste făinoase cu caşcaval şi un pic de vin fiert plus mere trase-n ciocolată (chefs were Raluca & Manuela) alături de Manuela, Oana Bica şi Adriana. Apoi, doar cu Oana şi Adriana am revăzut Suta de lei a lui Săucan – film românesc din 1973 pe care – alături de Meandre - îl îndrăgesc în continuare detaşat, în raport chiar cu piesele de rezistenţă ale cinematografiei româneşti dintotdeauna.

Friday, 21 December 2007

Ireversibil

Calea – spunea Confucius – înseamnă atât: Fii credincios ţie însuţi, pe celălalt respectând. Şi, tot din Analectele sale: Când îţi slujeşti părinţii, chiar dacă ai ceva de îndreptat, fă-o cu blândeţe. Dacă vezi că nu eşti ascultat, fără bruscheţe fii şi nu li te împotrivi. Dezamăgit în sinea ta, să nu începi totuşi a huli...I have to admit: I am a long, long way behind this sensible word of advice. De aceea, sintagma folosită de James Joyce în Ulysses - Agenbite of Inwit („remorse of conscience”) – îmi pare mai actuală ca oricând.

Dintre cunoştinţele noastre, un „alt fel de” feedback la prezenţa lui Theodor pe scena TNT ne-a dat dl. Enache (nevăzător pensionar, fost cadru didactic la o şcoală de nevăzători, cu multă experienţă în domeniu). He just spoke his mind and suggested that we should have Theodor seen by a doctor (a neurologist, a psychiatrist) for fear he might have some mental problems or so. Zis şi făcut. A doua zi aveam să trecem pe la doi doctori (unul recomandat de PS). Amândoi ne-au spus cam acelaşi lucru: nu e cazul să ne alarmăm. Dacă e cineva care trebuie supus unei terapii, atunci aceia suntem noi, părinţii lui, care trebuie să înţelegem mult mai bine comportamentul lui Theodor, pentru a-l ajuta să se autodepăşească şi s­ă-şi folosească potenţialul (în muzică, de exemplu) la maxim. Ce s-a întâmplat este oricum ireversibil.

Seara am luat o cină cu amicii noştri Anca şi Lucian, când primim un telefon prin care aflu că unul din colegii mei de la şcoală, profesor de chimie (Adrian Sîrbu) a făcut infarct şi a murit la puţină vreme după serbarea de Crăciun de la noi de la şcoală. Nu ştiu dacă avea 50 de ani...De fiecare dată când moare cineva apropiat îmi amintesc de poezia Printre dinţi a lui Lucian Avramescu:

un prieten de 29 de ani

a aflat cum se numeşte moartea

„la dracu, mi-a spus el, o chestie simplă...

muşchii se desprind de nervi

şi nu mai ascultă comenzile”

el începuse să aibă probleme cu clipitul,

muşchii pleoapelor nu mai reacţionau

iar într-o zi nu va mai putea

să clipească în niciun fel,

apoi respiraţia tot mai grea,

mersul, vorbitul, urinatul şi altele

„scârboasă treabă să mori bătrân la

29 de ani” spunea el

resemnat oarecum şi asta de ce

fiindcă nu mai poţi să clipeşti,

fiindcă muşchii toracici uită,

căscăunzii, să respire...

i-am dat câteva fise

să-şi sune nevasta de la poarta spitalului

şi mi-a făcut semn că

nu va mai avea timp să mi le înapoieze...

viaţă de om, spui,

şi scuipi printre dinţi resturile de tutun

ca pe o drojdie a destinului

Thursday, 20 December 2007

A fost sau n-a fost?

Revăd – difuzat de un canal TV particular – filmul procesului şi execuţiei soţilor Ceauşescu. Atunci, în 25 decembrie 1989, această înregistrare avea să fie difuzată noaptea târziu, după repetate amânări. Ceea ce s-a autointitulat, în chiar zilele Revoluţiei, Televiziunea Română Liberă avea să redevină un focar de manipulare a întregii ţări şi chiar a lumii întregi. Revăzând aceste imagini sunt din nou cuprins de un ciudat sentiment de milă, dar şi de indignare, văzând cum nedreptatea este înlăturată prin nedreptate.

Acum, la 18 ani de la acele evenimente, o altă generaţie îşi aşteaptă startul în viaţă. Elevii mei din clasele mai mici s-au născut deja în plină eră iliesceană. N-au prins nicio zi sub Ceauşescu. Aceste întâmplări le sunt cvasi-necunoscute. Dar nu se întâmplă asta mereu, cu fiecare generaţie? Ce ştie generaţia mea despre „obsedantul deceniu” sau despre perioada delirului legionar? Nimic trăit, cel mult informaţii venite din lecturi, ori mărturii ale celor care au prins vremurile de atunci...

Care sunt actorii zilei de azi, pe scena politicii din România? Aceiaşi „fii ai poporului” care l-au slujit pe Ceauşescu ori pe Iliescu, aceiaşi lachei ai „ortodoxiei” socialiste, acum cosmetizate după noua ordine europeană şi mondială. Cu adevărat grăit-au anticii: Schimbarea conducătorilor, bucuria nebunilor, cu adevărat se-ntreabă şi regizorul Corneliu Porumboiu în admirabila satiră (larg difuzată în toată lumea): A fost sau n-a fost?

Wednesday, 19 December 2007

Leagănul

Eram aşa de obosit
şi sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele
şi ochii înroşiţi de neodihnă.

Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simţi nebuna bucurie
de-a răsări?

Şi-n dimineaţa-aceea fără somn
cum colindam cu paşi de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-şi ţeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn şi poate-ntâiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
şi fără să-nţeleg de ce
m-am prăbuşit
şi-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.

Eram aşa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinereţe
şi de râs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.

(Lucian Blaga, 1920)

The narrow path

Cât de mult mă doare – îi scrie Nicolae Steinhardt lui Virgil Ierunca, în Dumnezeu în care spui că nu crezi - când îmi spui că vezi în mine un creştin! Numai creştin nu cred să fiu! Singura mea consolare este de a vedea pretutindeni şi mereu cât de înfiorător de greu de greu este să ne însuşim măcar elementele creştinismului. Ori cădem uşor în păcatul de angelism, ori ne paşte moralismul puritan şi la pruderie, ori ajungem la ororile stalinismului, ori ne înţepenim în datine – de nu în superstiţii; ori reducem creştinismul la nişte biete regului şi la nişte greu îndurate abţineri...Cât e de greu!

An de an

Cad ninsori adevărate

peste-nveşnicite sate

urcând alb, de subsuori

sufletul meu lângă nori

când ne vin colindători.


Cad ninsori, mai cad, vezi bine

peste blândele coline

şi sub streşini de cuvânt

lerui-ler răsună-n gând.


Plita uliţei măsoară

în asfaltul ei de ceară

paşi cu număr mic la ghete

feţi mult prea frumoşi în cete

bătând suple aciuaie

măşti de datină, buhaie

care an de an vestesc

în grai bun şi românesc

că sub neaua din câmpie

grâul nou a prins să-nvie.


Cad ninsori adevărate

peste-nveşnicite sate

şi prin pânzele de zori

ca de-atâtea mii de ori

vin spre noi colindători

şi e semn c-am fost şi-om fi

cât colindul s-o rosti.

(Lucian Avramescu)



Tuesday, 18 December 2007

Christmas party 2007 at Theodor's creche

Azi, ultimele ore de curs la ET, înainte de Christmas holiday, cu nişte elevi de 16 ani care s-au schimbat în bine faţă de acum un an – ce-i drept, sunt şi mai puţini: au fost 30, au rămas 21. Am discutat despre relaţia dintre literatură şi film, cu aplicaţie practică în vizionarea unui scurt-metraj (Zapping) de Cristian Mungiu, ce reflectă o lume în care nimeni nu mai citeşte, iar televiziunea idiotizează masele. Mulţi au înţeles, cred, miezul.

Apoi am schimbat cu Izabela impresii despre ce-a fost ieri pe scena Operei - Izabela a remarcat dăruirea lui Theodor când a cântat studiul său pe care şi l-a nimit „Tramvaiul”, faptul că dădea impresia că pentru el cântă, nu pentru a face pe plac publicului. Din sală, am aflat şi de la ea, bucuria lui (uşor exagerată, poate) a fost primită fără şifonare din partea celor prezenţi în sală.

A urmat serbarea lui Theodor de la grădiniţa lui. Copiii de acolo s-au bucurat şi ei de programul la care au participat, de venirea Moşului. A fost şi mama şi mama Ralucăi, şi dna Letiţia şi Pr. Cristian şi PS, care l-a dezmierdat pe Theodor, învârtindu-l pe sus ca pe un avion. E clar că PS ştie să se apropie de copii.

Limelight











Şi a fost – în ziua comemorativă de 17 decembrie, când, în urmă cu 18 ani mureau pe străzile Timişoarei şi prin spitale (cu câte-un glonte rătăcit în ţeastă) zeci de oameni (majoritatea tineri) – concertul organziat de Mitropolia Banatului, la care au cântat Grigore Leşe & un grup de colindători maramureşeni. Theodor a avut şi el un număr de cinci minute – a fost prima sa ieşire în public, poate nu suficient pregătită. În faţa unei săli pline Theodor a cântat – după cum s-a exprimat profesorul său, M J – un studiu de-al său („Tramvaiul”), tema celebră Odă bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven şi colindul Domn, Domn să-nălţăm. Pentru că a aşteptat în culise vreo două ceasuri până la intrarea lui în scenă, pentru că nu am reuşit - noi. ca părinţi - să comunicăm mai bine cu el, pentru că nu s-a pregătit temeinic (ia lecţii de pian doar de un an şi câteva luni, însă cu intermitenţe), pentru că – în fine – are o altă sensibilitate (având deschis numai „ochiul dinăuntru”) şi-o altă percepţie a lumii şi realităţii Theodor a izbucnit în râs (cople
şit, pare-se, de aplauze) înainte de a patra piesă pe care urma s-o cânte („Moş Crăciun cu plete dalbe”) şi – în ropote de aplauze – a venit, adus de profesorul său, în culise. La urma urmei, aşa cum ne-a spus şi PS, n-a fost un concurs de pian, ci o prezentare informativă şi o recunoaştere (stricto sensu din partea lui PS) a potenţialului pe care îl are Theodor. E foarte probabil – dovadă stau mărturiile prietenilor noştri – ca din stal, de la balcon ori galerie lucrurile să fi fost percepute altfel decât din culise. E foarte posibil ca (măcar) unii spectatori să se fi bucurat mult mai mult de microrecitalul lui Theodor (şi chiar de râsetele lui) decât am izbutit s-o facem noi, ca părinţi – noi n-am reuşit decât să ne plimbăm în culise de colo-colo, full of butterflies in the stomach şi chiar îngroziţi de întorsătura pe care o luase interpretarea lui Theodor. Important – ne asigură PS – este ca Theodor să se păstreze şi să nu se zdrobească în lumea asta pestriţă şi cu atâtea măşti. Important este ce va fi, cum va evolua el, cât de temeinic va studia de acum înainte şi cum se va prezenta la următoarea sa ieşire în public. After all, ce-am făcut noi, părinţii lui, când am fost de cinci ani? În niciun caz nu am dat microrecitaluri (fie şi neterminate) la Operă. It could have been worse: what if Theodor hadn’t been in the mood at all for playing and singing? Ce a prezentat Theodor în seara de 17 decembrie 2007 pe scena Operei din Timişoara n-a fost decât o mică parte din ceea ce a acumulat el în materie de muzică, fără o pregătire temeinică – ne aminteşte PS, care ne poartă de grijă, nu glumă: ne-a sunat (după concert) de trei ori să ne spună să nu i-l stricăm pe Theodoraş cu asprimea noastră critică de părinţi, să fim încrezători în viitor şi să nu uităm ce spunea Pr. (nevăzător) Teofil: „Sunt suma întâlnirilor mele cu prietenii de-o viaţă”. Aşadar, cuvântul cheie, pentru noi, părinţii ar fi: reformatare.

Au fost alături de noi astă-seară: mama şi părinţii Ralucăi, Codruţa, Manuela, Mira, Oana, Tatiana, Michelle şi Cornel, Lia şi Dorin, Maronel şi Ondine, dl şi dna Enache, Izabela, Dana Pag, Rodica, Luci & Mugurel.

Monday, 17 December 2007

Timişoara în flăcări – decembrie 1989

16 decembrie 1989. Sunt la Caransebeş, în ultimele zile de armată (la trupă). Aşa cum am procedat şi în 1988 de Crăciun, mă descurc să obţin o învoire pentru weekend sub pretextul că duc doi brazi unor ofiţeri din Timişoara. Trenul ajunge în Gara Timişoara Nord. Beznă. Nimic neobişnuit în asta. Destul de puţină lume. Ofiţerul (MAN) cu care urma să mă întâlnesc se află pe unul dintre peroane. Îmi propune să o luăm pe jos – el stătea undeva în zona străzii Cluj, de acolo mai aveam puţin până acasă. Ruta pe care mi-o sugerează mi se pare suspectă. Mă întreb de ce nu vrea să luăm tramvaiul 8. Spune chiar el: pentru că nu circulă niciun tramvai. Nu-l întreb de ce. Când ajungem în piaţa Maria arde o lampă pe stradă în dreptul locuinţei pastorului Tökes. Zărim o mulţime de oameni care scandează ceva de nepriceput. Iată motivul – îmi spun. Scena e sinistră. Nu mai văzusem niciodată o mulţime de oameni care să scandeze ceva fără să i se comande. Era, credeam atunci, o izbucnire spontană. Ne-am furişat pe jos până la strada Cluj, scap şi de cel de-al doilea brad de Crăciun. Mă despart de ofiţer şi ne urăm sănătate, deşi recunoaşte şi el că treburile în ţară nu sunt limpezi...Ajung pe jos acasă – nu circulă nici troleibuzul 15. Părinţii mei (mama şi my step father) tocmai s-au întors din oraş – fuseseră şi ei în piaţa Maria. A fost o noapte zbuciumată.

A doua zi de dimineaţă (pe 17 decembrie) merg la dl. Laudacescu – bătrânul inginer spre care priveam cu dragoste aproape filială, şi care reprezenta pentru mine o comoară de informaţii şi înţelepciune, o adevărată călăuză. Îl vizitam în acei ani destul de des. De pe geamul din sufrageria sa pot vedea clar o coloană de demonstranţi – majoritar studenţi, care scandează lozinci anticeauşiste. Coloana porneşte din zona Complexului Studenţesc şi se îndreaptă spre centru. De la dl. laudacescu o sun pe amica mea Codruţa şi îi propun să mergem la film. La cinema Timiş rulează The Domino Principle (de Stanley Kramer, cu Gene Hackman). Ea zice că mai bine ne plimbăm în oraş. Idee inspirată, pentru că la prânz a început rebeliunea în centru. După ce m-am despărţit de ea vreau să merg acasă, dar lângă hotelul Continental era deja o baricadă formată din soldaţi şi accesul spre zona Girocului e blocat. Merg atunci la amicul meu, Darius Hupov. Comentăm împreună evenimentele. Plec apoi spre casă prin centru. Se întunecase. Când am ajuns în parcul Copiilor zăresc magazinul de blănuri de lângă cinema Timiş: era în flăcări. Acelea – aveam să aflu mai târziu – au fost ceasurile cele mari pentru profitori. Ajung acasă pe strada Cosminului. Ai mei sunt îngrijoraţi şi ţin neapărat să mă conducă la gară. Plecăm toţi trei spre gară – eu îmbrăcat în soldat. Când s-au întors acasă în zona Albac (Plăvăţ II) bătălia începuse: blocul nostru era chiar pe traseul ce ducea la o unitate militară de tancuri din Giroc. Pe la miezul nopţii am ajuns la cazarmă şi – cu inima-n dinţi - am sărit gardul. Amicul meu din compania ATS, Dan Voinea, aflase (ca toţi) despre ce se-ntâmplase la Timişoara şi voia detalii de la mine. Îmi amintesc că am fost parcimonios în relatări. Şi CI-stul batalionului, aflând că am fost în învoire la Timişoara, a vrut să ştie ce s-a-ntâmplat. Scrâşnea din dinţi şi ameninţa că vor fi învăţaţi minte cei ce s-au răzvrătit. Au urmat câteva zile de tensiune, apoi – pe 21 - izbucnirea scânteii şi-n Bucureşti, procesul şi împuşcarea din 25, Anul Nou (zile evocate sugestiv în Stare de fapt, filmul lui Stere Gulea din 1995) şi încă o lună, după care a venit liberarea şi întoarcerea acasă.

Sunday, 16 December 2007

Lions 4 Lambs

Sunday sermon focusing on searching the Kingdom - whatever that means…A friend sent me a clip from a talk show where a very “religious” Romanian actor was the guest. His "Orthodox" claims sound (to me) rather patronising, especially when he declares he cares for the fate of his country.

In the afternoon I entertained Sergiu, with whom I watched Barefoot in the Park, starring Robert Redford, Jane Fonda and Charles Boyer. Nice comedy on marriage (well, the first seven days of a marriage), good lines, excellent actors. I always enjoy watching it.
In the evening we went to Theodor’s piano teacher. They rehearsed his little repertoire he is going to perform tomorrow night. We are really nervous and hope he will not mess it up in front of a full house – as all the tickets seem to have been sold for the tomorrow night’s show.

We made it to the cinema without Theodor – he stayed over night with his grand parents. It was our first experience of a multiplex in our city. The West has finally arrived in Timişoara as far as cinema standards are concerned. We watched Lions for Lambs (directed by Robert Redford, and acted by Redford, Meryl Streep, and Tom Cruise) in a small amphitheatre of about 120 seats – Dolby Sound, pop music, trailers of the coming movies and commercials before the screening - all in a warm theatre. Quite a long distance from the young Redford of the late sixties and the old, wrinkled face of nowadays. The same goes about Meryl Streep, whom I saw first, I think, in Kramer vs. Kramer (1982 it was). Time flies…The film itself was no better than I expected, having been the least unattractive title from the nine or ten titles that were on: another piece of political propaganda with “heart” and great actors. Since I had little expectations from it, I wouldn’t say it disappointed me. For a few seconds I was moved (sometimes I’m sensitive to soppy scenes!): when the two brilliant guys show the class that they decided to enlist in the war in Afghanistan, after an argumentative debate on getting involved the two of them gave in college.

Before the movie I talked to PS on the phone. I told him we were at the Mall. “What are you doing there?” he wanted to know. I knew what he would say next. I said: ”We are going to watch a movie”. I then told him what the title was. While I was trying to repeat the title for him and briefly introduce the movie to him he didn’t let me finish and said: “Whatever, it’s still a piece of propaganda”. Brainwashing? Yeah, if you let yourself persuaded into believing it. However, I dare to say my critical spirit has not died – yet. As a rather reserved cinema-goer (towards the quality of the main stream repertoire) I was a bit uncomfortable with this remark, but I got over it. I know for myself I no longer desire to be informed about the latest (American) releases. I do realise that main stream cinemas (that count for, perhaps, 95% for the cinemas in Romania) sell a form or another of propaganda, clichés, “action”, special effects, and happy endings. I stopped attending the cinemas (on a regular basis) about 15 years ago. Yet, I do feel like going to the movies, from time to time, to watch the least “American” movie from the selection of predominantly American films shown at the multiplex cinemas. And I have been waiting for the multiplex to open in our city for two full years.

One thing I’m sure of: even if I know too well that I'm not going to spend much time in modern cinemas (as I haven't so far anyway, at least not in the past 10-15 years or so) I seem to have completely lost the desire to see films in freezing, appalling and unfriendly conditions at the two obsolete cinemas (Timiş and Studio) that have survived in Timişoara since the fall of communism, now that we have Cinema City at the Mall.

Missing the mark

De dimineaţă a nins (a doua ninsoare – light snow, though - de anul acesta, la Tmişoara) însă nu îndeajuns pentru a se prinde. După-amiază am ajuns cu Theodor, Raluca şi bunicii lui Theodor pe la Iulius Mall. Pe zi ce trece lumea care se perindă pe arcadele de acolo pare tot mai occidentală – elegantă, rafinată, dar şi „fiţoasă”. Prezenţa mall-urilor (dar şi a hypermarket-urilor, a shopping centre-lor) în marile oraşe din România este un semn evident că, în aceste oraşe, occidentalizarea este un work in progress ce nu mai ţine doar de viitor. Am surprins însă şi o scenă neplăcută: doi tineri băieţi cam rotofei (bravo lor că au poftă de mâncare) – le puteai ghici lesne preferinţele muzicale după look-ul colorat - se hârjoneau ca-n codru pe o scară rulantă, în văzul lumii, în ciuda vârstei lor (să tot fi avut vreo 20 de ani). Am găsit o cămaşă albă şi i-am cumpărat-o pentru luni seara. Am fost apoi toţi cinci pe la Pizza Hut – un loc pe care-l îndrăgesc mult pentru salatele sale şi, desigur, pentru pizza. Am trecut în fugă pe la librăria Cărtureşti, unde m-am întâlnit cu un amic cinefil, care este shop assistant în această distinsă şi primitoare librărie timişoreană. Apoi ne-am interesat la Cinema City să vedem în ce condiţii se pot face rezervări pentru bilete şi dacă e posibil ca nevăzătorii (sau chiar copiii nevăzători) să beneficieze de reduceri sau gratuităţi. Răspunsul a venit după un telefon la manager: no way, no mercy. Oricine trece pragul sălii de cinema, la Cinema City, trebuie să plătească. Păi ori e business, ori e muncă patriotică, nu? Doar suntem în plin capitalism sălbatic.

Am ajuns la profesorul de pian al lui Theodor. Acolo am avut un chat interesant cu fiul lui şi cu prietena sa – amândoi frumoşi adolescenţi de 18 ani – următor unei discuţii aprinse dintre ei. (Unde eşti, adolescenţă? Ce vremuri: Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi / Chitarişti, zgomotoşi şi fantezişti / Minijup, foarte scurt şi strâns pe trup....) Ce s-a-ntâmplat? Cum suntem în plină perioadă de Post al Crăciunului, evlavia acestei tinere a îndemnat-o să meargă la un preot să se spovedească. Şi s-a dus. A dat însă peste un popă care-a luat-o în şuturi din prima („A, eşti de la liceul ăla fiţos...”), astfel că fata a recunoscut că are prieten. Replica popii a venit – cum altfel? - ca la carte: „Aha, deci preacurveşti!...” Cu adevărat mereu actuale sunt cuvintele din Pateric şi puţini dintre noi le recunoaştem importanţa de neînlocuit, atunci când ne dorim să scăpăm de orgoliu şi de slavă deşeartă: „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: spune-mi un cuvânt. Şi i-a răspuns: ce pot să-ţi spun? Căci din testamentul Cel Nou citesc şi la Cel Vechi mă întorc”. Majoritatea „învăţătorilor” se grăbesc să înveţe pe alţii să trăiască după cum ei înşişi nu au ştiut (şi nu ştiu, ori nu vor) a trăi. Fapt îmbucurător e că fata nu s-a lăsat biruită de nepriceperea primului preot şi s-a dus la un al doilea, rugându-l să-i tălmăcească acest cuvânt („preacurvie”), căci – spune ea - nu vede greşeală în faptele ei, de vreme ce trăieşte cu băiatul pe care îl iubeşte. Al doilea popă a luat-o mai pe ocolite, spunându-i că o relaţie în afara căsătoriei poate duce la sarcini nedorite şi deci la pruncucidere...

Aşadar, am fost rugat să le spun – sarcină extrem de grea! - ce cred eu despre toate acestea...Am început prin a le mărturisi că nu sunt adeptul abordării legaliste a problemelor ce ţin de duhovnicie. Le-am tălmăcit sensul noţiunii de păcat ca fiind un missing the mark, nu un sin – parcă am aflat de această distincţie de la Christos Yannaras (citindu-i cartea The Freedom of Morality). În ultimă instanţă, dacă ai ajuns să-ţi vezi păcatul, nici nu mai contează dacă îl văd sau nu alţii la tine. Le-am povestit apoi scena din remarcabilul film suedez Lumină de iarnă (de Bergman) în care un pastor care – zice el – şi-a pierdut credinţa, îşi mărturiseşte toate frământările şi toate spaimele înaintea unui enoriaş care a venit să caute sfat şi îndrumare, pentru că se afla într-un mare impas (era speriat de iminenţa începerii unui alt război mondial). Drept urmare, acest om slab de înger s-a sinucis câteva clipe mai târziu. De aceea, le-am zis elevilor mei (cu care, iată, am discutat chestiuni duhovniceşti în loc să ţinem săptămânala oră de engleză) că este foarte important să nu sminteşti pe aproapele tău. Din aceeaşi pricină m-am eschivat când m-au întrebat „dacă cred cu adevărat că Iisus este Fiul lui Dumenzeu”. Am recunoscut în întrebarea lor ecoul gândurilor care nu mi-au dat pace multă vreme. Le-am spus aşa: Da, Iisus este Fiul lui Dumenzeu atunci când accepţi la règle du jeu, adică rânduiala Bisericii. Pentru ei este încă dificil să înţeleagă importanţa contextului într-o problemă, darmite să desluşească semnificaţia acelui context. "Contextul - afirma Constantin Noica - dă textul". Iar Ortodoxia are – slavă cerului - un context bogat...Îţi ia o viaţă să-l desluşeşti - never a dull moment, indeed. Am încercat, deci, o comparaţie. În football, am mai spus, ştii că nu ai voie să atingi mingea cu mâna. Problema care se pune este, aşadar, să accepţi (sau nu) regula jocului de football, altfel du-te să joci orice altceva, mă rog, oricare alt joc unde ai voie să atingi balonul rotund cu mingea. De bună seamă că poţi să încalci această regulă, dar ea trebuie respectată dacă vrei să joci football. Au urmat alte întrebări: cu e cu icoanele făcătoare de minuni. La început am spus că nu sunt persoana potrivită să răspundă la o astfel de întrebare. Apoi am delimitat icoanele bizantine de reprezentările edulcorate, romanţate, dulcege ale scenelor biblice care stau alături de icoane în bisericile ortodoxe şi adesea, numeric, le depăşesc. Prin urmare, majoritatea enoriaşilor asta vor: reprezentări pioase, telenovelistice - meteahnă veche de tot, apărută mult înaintea televizorului şi telenovelelor, pentru că „inovaţia” asta artistică (edulcolarea, romanţarea) datează de secole. A avut dreptate Dostoievski să spună că „Frumuseţea salvează omenirea”? Dacă da, atunci icoanele bizantine pot salva pe cel care le-a primit în suflet, pe cel care nu-şi mai poate dezlipi ochii (şi mai ales ochii minţii/inimii) de ele. În acest sens, da, icoanele sunt făcătoare de minuni. Dar cu traducerile diferite ale Scripturii cum rămâne? – voiau ei să afle. Este şi normal să existe mai multe traduceri ale unei cărţi atât de vechi. Se schimbă, nu-i aşa, limba, se schimbă semnele unei civilizaţii. Totuşi, that’s not the point, either – am barat eu. Important (după mine, am ţinut să subliniez) este vectorul unei traducerii şi dacă o traducere te problematizează, te responsabilizează sau nu. Le-am exemplificat cu felul în care Biblia BOR traduce ultimele cuvinte rostite de Hristos pe cruce („Săvârşitu-sa!”) şi felul în care apar ele în traducerea neoprotestanţilor („S-a terminat!”). Şi totuşi, aici ca în cazul reprezentărilor religioase edulcorate cu Iisus, Fecioara Maria şi cu Sfinţii, ca în cazul muzicii bisericeşti, al cărţilor şi broşurilor bisericeşti puse spre vânzare pe diverse tejghele, majoritatea enoriaşilor preferă ceea ce este „popular”, „accesibil”, „pios”, „sentimental”, „patetic”. Aşa cum – în lumea largă - se preferă telenovelele, manelele, romanele de aventuri, tabloidele etc., în vreme ce quality literature, cinema and art in general rămâne doar în atenţia curioşilor, a unor connoisseur-i.

Dincolo de toate aceste întrebări şi cârcoteli, scormonirea în rărunchii istoriei bisericeşti şi a istoriei personajelor din textele sacre continuă să fascineze. Este marfă să afirmi că Hristos a trăit cu Maria Magdalena sau că Ioan Botezătorul îl pizmuia pe Hristos pentru că i-a furat electoratul – observaţii interesante, poate, însă – puţini observă asta – din alt film, din alt context. Ceea ce este cel mai greu e să-ţi păstrezi entuziasmul şi dispoziţia de a desluşi metafora vie din Filmul care poate să-i aducă omului – în chip progresiv, dinamic şi „dialectic” – desăvârşirea, împăcarea (cu sine, cu lumea) şi fericirea.

Saturday, 15 December 2007

Once a caterpillar, now a butterfly

Într-o vineri seara, după miezul nopţii, mă trezeşte cu un telefon Adrian Enescu să-mi spună că pe TVR1 este un film pe care trebuie să-l văd neapărat. Am aprins televizorul şi am urmărit astfel filmul spaniol din 1999, La lengua de las mariposas tradus în româneşte Lecţia despre fluture. De la primele cadre am remarcat plastica pastelată, luminoasă şi influenţele din Amarcord (pentru că explorează universul copilăriei şi adolescenţei) sau Cinema Paradiso (pentru că şi aici un bătrân influenţează crucial un copil). Între altele, acest film propune un extraordinar model pedagogic: bătrânul dascăl în prag de pensionare îşi educă elevii „cu duhul blândeţii” şi reuşeşte să le rămână în suflet astfel. Nu se enervează când se mai lntâmplă să fie gălăgie în clasă, ci aşteaptă (cu „îndelungă răbdare”) să se facă linişte, mulţumindu-le apoi elevilor că s-au potolit şi au încetat zarva. Îi deschide ochii micuţului Moncho asupra cititului cărţilor (dăruindu-i Comoara din insulă şi o plasă de prins fluturi): „În cărţi ne putem ascunde visele ca să nu moară de frig”. Îşi apropie elevii de tainele naturii, desfăşurând orele de ştiinţe naturale pe câmp, în pădure. În fine, tot apostolatul său se sfârşeşte cu un martiriu: vremurile „nu au mai avut răbdare cu oamenii”, monarhiştii câştigă în faţa republicanilor, astfel că toţi cei care nutreau idei democrate şi republicane (şi implicit anticlericale) sunt supuşi oprobiului public, huliţi („Anarhistule! Roşule! Ateule! Comunistule!”), bătuţi cu pietre. Bătrânul dascăl, care îi spusese lui Moncho că „singurul infern este cruzimea şi violenţa”, că adesea „infernul suntem noi înşine”, este şi el osândit de foştii săi elevi şi de familiile lor, care cândva îl preţuiau. Astfel, Galicia a pierdut şansa de a da „prima generaţie de oameni liberi”, după cum s-a exprimat însuşi învăţătorul în ziua pensionării sale.

Lecţia despre fluture este de fapt lecţia despre libertate, despre tainica prefacere a omului: once a caterpillar, now a butterfly.

Women in Love

Din Women in Love – adaptarea nonconformistă şi controversată reazlizată de Ken Russell în 1969 - plastica filmului (decorurile şi costumele) se uită greu, la fel performanţele actorilor (Bates, Reed, Jackson etc.) şi muzica lui Georges Delerue. „Ideologia” (romantic-nietzscheană) e luată en gros din romanul omonim al lui D.H. Lawrence: “If I take my whole, passionate, spiritual and physical love to the woman who in return loves me, that is how I serve God. And my hymn and my game of joy is my work. And my hymn and my game of joy is my work…I love you not for what you are, but for what you are making of me. I love you for the part of me that you bring out…Falling in love with someone isn’t always going to be easy…Anger…tears…laughter…It’s when you want to be together despite it all. That’s when you truly love another. I’m sure of it. The human soul needs actual beauty more than bread.”