skip to main |
skip to sidebar
Am ajuns la Liturghia de la biserica din zona Dacia (unde a slujit PS). În mesajul său din epilogul slujbei (în care a fost pomenită şi înălţarea bisericii Hagia Sophia din Constantinopol / Istambul) părinţii şi educatorii sunt încurajaţi să poarte de grijă copiilor de acum pentru ca tinerii şi adulţii de mâine să transmită, la rândul lor, credinţa străbună mai departe....De multe ori m-am întrebat care este „comoara cea de mare preţ” care trebuie trimisă mai departe, care îi sunt epidermele, unde anume începe acel „altceva” care nu face casă bună (precum „erezia” nu se-mpacă defel cu „ortodoxia”) cu adevărata credinţă. Speaking of which: sunt întrebat de elevul meu, SJ, dacă Ortodoxia este „religia cea mai bună”...Probabil că ceea ce este „cel mai bun” – gândesc eu, fără să-i dau un răspuns - e ceea ce ne eliberează şi ne oferă experienţa veşniciei după care tânjim, fie că recunoaştem ori ba. Dar câte focare de eliberare aflăm aici în cetatea noastră post-modernă (pentru a nu mai vorbi de lumea mare), câţi agenţi eliberatori şi încă mai multe (considerabil mai multe) surogate de călăuze eliberatoare!...Care călăuze (oarbe), acum - la începutul veacului XXI - se numesc: bunăstare economică (materială), televiziune, internet, mall-ul, hypermarket-ul ş.a.m.d. Dar, nu-i aşa, salvarea şi adevărata bogăţie stau ascunse (ca-n povestea lui Creangă) în lada cea mică şi umilă, în mulţumirea cu ceea ce avem deja – acolo aflându-se, în chip paradoxal, ceea ce căutăm: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja”. Aceasta este poate şi lecţia ascunsă, nevăzută a Crăciunului (dincolo de glamour şi appearences): getting used with being happy with our lot. Probabil este nevoie de Crăciun ca să ne amintim de acest adevăr mult prea repede uitat (sau încă necunoscut), poate că acesta este rostul ritmului unei vieţi liturgice, poate asta încearcă să ne transmită fiecare bătaie de clopot şi fiecare întâlnire cu Frumuseţea transfiguratoare.
Am ajuns la Liturghia de la biserica din zona Dacia (unde a slujit PS). În mesajul său din epilogul slujbei (în care a fost pomenită şi înălţarea bisericii Hagia Sophia din Constantinopol / Istambul) părinţii şi educatorii sunt încurajaţi să poarte de grijă copiilor de acum pentru ca tinerii şi adulţii de mâine să transmită, la rândul lor, credinţa străbună mai departe....De multe ori m-am întrebat care este „comoara cea de mare preţ” care trebuie trimisă mai departe, care îi sunt epidermele, unde anume începe acel „altceva” care nu face casă bună (precum „erezia” nu se-mpacă defel cu „ortodoxia”) cu adevărata credinţă. Speaking of which: sunt întrebat de elevul meu, SJ, dacă Ortodoxia este „religia cea mai bună”...Probabil că ceea ce este „cel mai bun” – gândesc eu, fără să-i dau un răspuns - e ceea ce ne eliberează şi ne oferă experienţa veşniciei după care tânjim, fie că recunoaştem ori ba. Dar câte focare de eliberare aflăm aici în cetatea noastră post-modernă (pentru a nu mai vorbi de lumea mare), câţi agenţi eliberatori şi încă mai multe (considerabil mai multe) surogate de călăuze eliberatoare!...Care călăuze (oarbe), acum - la începutul veacului XXI - se numesc: bunăstare economică (materială), televiziune, internet, mall-ul, hypermarket-ul ş.a.m.d. Dar, nu-i aşa, salvarea şi adevărata bogăţie stau ascunse (ca-n povestea lui Creangă) în lada cea mică şi umilă, în mulţumirea cu ceea ce avem deja – acolo aflându-se, în chip paradoxal, ceea ce căutăm: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja”. Aceasta este poate şi lecţia ascunsă, nevăzută a Crăciunului (dincolo de glamour şi appearences): getting used with being happy with our lot. Probabil este nevoie de Crăciun ca să ne amintim de acest adevăr mult prea repede uitat (sau încă necunoscut), poate că acesta este rostul ritmului unei vieţi liturgice, poate asta încearcă să ne transmită fiecare bătaie de clopot şi fiecare întâlnire cu Frumuseţea transfiguratoare. 
No comments:
Post a Comment