„Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Mt. 17, 21) Îmi amintesc de lectura filmului Ochi de urs, aşa cum mi-a fost trimisă de cel care avea să devină monahul Valerian Dragoş Pâslaru, într-o epistolă de-a sa expediată din Bucureşti la începutul anului 1999, cu numai un an înainte de a fi tuns în monahism. „Crucea filmului” – spune el – stă în curăţirea lui Culi Ursache de păcate prin „post şi rugăciune” (citirea Psalmilor), în izolare. „Acolo, la cabană, ierta şi excorciza viaţa lui” scria DP gândindu-se parcă nu atât la personajul pe care îl interpreta în Ochi de urs, ci la iertarea şi exorcizarea pe care într-un fel şi-o pregătea şi pe carea avea să o exerseze neîntrerupt în chilia de la Frăsinei. Semnificativă este, arată DP, conştientizarea „căderii din Rai”, ca urmare a călcării Poruncilor şi a necuviinţei femeii ce se va îndrăci din ce în ce mai mult. Puterea ei nu este una îngerească, tainică, ci o „putere secretă”. Soţia lui Culi „nu are harisme, ci draci”. „Antenele” noi („duhovniceşti”) prin care DP ajunsese să descifreze arta (în urma întâlnirii cu cel care avea să-i fie duhovnic) i-au semnalat două lucrări ce se desfăşurau în povestea cinematografică (al cărei protagonist era, în ecranizarea din 1983 a nuvelei sadoveniene) regizată de Stere Gulea: lucrarea diavolului (în femeia lui Culi şi, la sfârşit, în băiatul lor care „este şi el un drăcuşor şi de aceea îl muşcă de obraz pe tatăl său, nu îl sărută”) şi lucrarea lui Dumnezeu (despătimirea lui Culi). Citită astfel, drama din Ochi de urs se rezumă la biruinţa răului („ochiul de urs = dracul”) prin împuşcarea ursului ce urmează înduhovnicirii personajului, un rol crucial având şi ascultarea poruncii Pustincului.Despre rolul postului şi al rugăciunii a predicat azi şi Pr. CP, pe post de „suplinitor” de preot la bisericuţa unde mergem noi. În „orchestrarea” lui, slujba liturgică a ţinut mai puţin de 90’ - de obicei, Liturghia ţine acolo cât un film „în două serii” (aprox.150’). Ambianţa unică şi cu totul specială (şi, din păcate, atipică pentru ceea ce înseamnă, azi, slujire ortodoxă) nu îl lasă pe cel ce caută un mod ortodox autentic de rugăciune să se plictisească. Au contraire.
Seara am trecut pe la mama. În tramvai – celebrul, pour moi, tramvai 5 – am zărit doi bătrânei, husband & wife, pe care îi cunosc destul de bine. Viaţa este uneori prea scurtă pentru a ţine minte toate fleacurile şi tot răul; dar este prea scurtă şi pentru a-ţi permite luxul de a nu învăţa din greşeli. De aceea mi-am îngăduit să-i ocolesc, alegând tăcerea (meaningful silence) drept mijlocul ideal de comunicare. Cuvintele, atunci când sunt folosite abuziv, acţionează precum toxinele. Iar atunci când se acumulează prea multe toxine, se impune o dezintoxicare. Prin postul-tăcere (dacă orice încercare de a stabili punţi prin cuvinte a eşuat) şi prin rugăciunea-încăpăţânare de a rezista oricăror cuvinte grele, nerostite tocmai pentru că nu mai are niciun rost. În engleză, această politică a înfrânării se cheamă holding your horses. Şi acest neam de demoni iese „decât numai cu post şi cu rugăciune”.
