Nu încetez a mă minuna (semn de tinereţe) de mărturisirea întru dreapta socotinţă a lui Nicolae Steinhardt. Oriunde aş deschide Jurnalul fericirii descopăr, iar şi iar, izvoare nesecate de entuziasm, o sete de viaţă şi o neîncetată slăvire adusă apofaticului „dătător de viaţă” faţă de care – cum îi plăcea Monahului de la Rohia să se exprime, preluând sintagma dintr-o cunoscută rugăciune ortodoxă - ne apropiem, invariabil, „nepricepându-ne de nici un răspuns”. Totuşi, există la Steinhardt o neobosită îngăduinţă nu doar faţă de cei care nu sunt asemenea lui în credinţă (care credinţă ascultă mereu de principiul: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”) – neortodocşii, necreştinii – ci şi faţă de pretinşii atei. De fapt, nu pierdea nici un prilej să repete că „orice om e creştin”.
Dar nu lipsa credinţei în Dumnezeu este nenorocirea cea mai mare pentru Steinhardt, căci „nu oricine are destulă minte ca să-l conceapă ori destul suflet ca să-i cunoască dragostea”. Care este cu adevărat pricină de mirare pentru el? Să nu crezi în diavol. De ce? Pentru că, „slavă Domnului, avem destul material aperceptiv ca să-l putem simţi mereu în jurul nostru, mereu la pândă, foindu-se, forfotind, fâţâindu-se – waiting, ca Mr. Micawber for something to turn up, poate pică ceva – la dispoziţia noastră oricând, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, cerşetor cerşetor neobosit, mulţumindu-se cu oricât”. Şi, ne atrage Steinhardt atenţia, principala lui tactică („ştiută de Thomas Mann şi Dostoievski şi toţi cei care l-au studiat de aproape”) constă în „a pretinde că nu există”.
În fine, pledoaria se încheie după ce Steinhardt îi laudă lui Luther „lucrul cel mai firesc – şi mai cuminte – din viaţa lui”: momentul când a aruncat călimara după diavol. (Petre Ţuţea mai adaugă două: „...Martin Luther, cât e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă să aflu asta...”) Despre acest incident din viaţa reformatorului din Saxonia pomeneşte, în Solyaris, şi Tarkovski: atunci când Kris a încercat pentru prima dată să scape de Hari şi o expediază cu capsula aceea spaţială, iar el ajunge să fie cuprins de flăcări. Snaut îl interoghează în băşcălie: „Uneori ne facem de râs fără să vrem. Nu-mi spune că n-ai încercat cu frânghia sau cu ciocanul. Ai azvârlit cumva şi călimara, ca Luther?”
