La slujba duminicală ne întâlnim cu OC – proaspăt întors din Anglia, unde – ţine să precizeze – a vizitat numai ceea ce este legat de Ortodoxie – în principal mănăstirea ortodoxă St. John the Baptist din Essex. Nu prea înţeleg, dar mă rog... Oricât am dori să ne rupem de „non-ortodocşi” ca de nişte ciumaţi (valabil pentru oricine se împăunează cu ortodoxia lui), un lucru (cel puţin) tot rămâne pe share: aerul pe care-l respirăm. Respirăm, believe it or not, acelaşi aer. Încă n-am auzit de un aer „ortodox” şi unul „non-ortodox”, deşi... Whatever. După-amiaza am citit broşurica pe care Ovidiu – very kind of him - s-a gândit să ne-o aducă (souvenir) de la Essex: Words of Life, de Arhimandritul Sofronie Saharov. În legătură cu literatura duhovnicească, consider că rămâne valabilă istorisirea din Pateric, în care un tânăr frate de mănăstire se duce la un avvă să-l roage să-i citească din Scripturi. Acesta îi face voia şi începe a citi din Psalmi: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi pune stăpânire asupra gândurilor mele!” Tânărul monah se pregăteşte atunci să plece la el în chilie. „Hei, unde-ai plecat?” – îl întreabă mirat avva. „Părinte, plec la mine-n chilie să petrec acolo cu post şi rugăciune pentru ca Domnul să ajungă a pune El pază gurii şi gândurilor mele. După aceea o să vin să continuăm citirea Psalmilor.” Arhimandritul Sofronie (şi nu numai el) are dreptate în privinţa teologiei academice, „din cărţi” – e o înşelăciune şi o sminteală. Teologia trăită este cea adevărată. Ori în cuprinsul teologiei trăite intră – la modul cât se poate de practic, de concret – relaţiile pe care le avem cu „non-ortodocşii”. Mulţi dintre noi au - chiar în familie - „non-ortodocşi” (părinţi, cumnaţi, socri, bunici etc.) cărora suntem chemaţi a le sluji. Pe ei suntem chemaţi a-i iubi ca pe noi înşine. Şi, ca lucrurile să fie şi mai încâlcite, adesea trebuie să ne exersăm discernământul şi toleranţa faţă de – culmea! – lupii în blană de oaie din stâna pravoslavnică.
Un nou 15 septembrie se apropie...Ca dascăl – mă povăţuieşte Monahul Valerian de la Frăsinei - am mare nevoie de discernământ şi răbdare în lupta cu elevii mei...români. Prima oară n-am ştiut ce să înţeleg din această sintagmă: „copii români”. Cineva mi-a dat atunci o mână de ajutor (oare?), explicându-mi că 99 % sunt cetăţeni români. So what? S-ar putea să înceapă chiar să le placă şcoala – mă încurajează actorul-monah. Pe ei, pe „copiii români” se cuvine ca noi, dascălii, să-i ajutăm să-şi afle şi să-şi dezvolte identitatea. Indeed. Oricum, se cuvine să găsim înţelegere pentru psihicul lor extrem de zdruncinat de zgomotele în care trăiesc, de bombardarea cu tot felul de clipuri & filme & computer games, care de care mai violente şi mai pline de deşertăciuni. În plus – şi aici chiar că trebuie să meditez mai mult – există printre ei – şi nu puţini! – copii care nu mai au familie sau au o familie făcută cioburi. Iar separarea părinţilor, răutăţile pe care le aud şi văd n-au cum să nu-i vatăme. De aici, de la condiţia familială căzută a tinerilor în ziua de azi se cuvine să pornesc un nou an şcolar. Este unul din multele motive care cheamă la mai multă înţelegere şi toleranţă, la aplicarea neîntârziată a iconomiei faţă de aceşti tineri cu familii dezmembrate, în fond nevinovaţi. Şi fondul contează. El este miezul la care trebuie să ajungem, ca dascăli. De fapt, e vorba despre acel răspuns evanghelic: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” sau, mai aproape de zilele noastre, de replica filosofului Constantin Noica pentru fratele său mult (de celulă) mai tânăr, cu referire precisă la torţionarii din închisorile comuniste: „Ei nu sunt ei.”
