Sunday 7 September 2008

O2

La slujba duminicală ne întâlnim cu OC – proaspăt întors din Anglia, unde – ţine să precizeze – a vizitat numai ceea ce este legat de Ortodoxie – în principal mănăstirea ortodoxă St. John the Baptist din Essex. Nu prea înţeleg, dar mă rog... Oricât am dori să ne rupem de „non-ortodocşi” ca de nişte ciumaţi (valabil pentru oricine se împăunează cu ortodoxia lui), un lucru (cel puţin) tot rămâne pe share: aerul pe care-l respirăm. Respirăm, believe it or not, acelaşi aer. Încă n-am auzit de un aer „ortodox” şi unul „non-ortodox”, deşi... Whatever.

După-amiaza am citit broşurica pe care Ovidiu – very kind of him - s-a gândit să ne-o aducă (souvenir) de la Essex: Words of Life, de Arhimandritul Sofronie Saharov. În legătură cu literatura duhovnicească, consider că rămâne valabilă istorisirea din Pateric, în care un tânăr frate de mănăstire se duce la un avvă să-l roage să-i citească din Scripturi. Acesta îi face voia şi începe a citi din Psalmi: Pune, Doamne, pază gurii mele şi pune stăpânire asupra gândurilor mele! Tânărul monah se pregăteşte atunci să plece la el în chilie. „Hei, unde-ai plecat?” – îl întreabă mirat avva. Părinte, plec la mine-n chilie să petrec acolo cu post şi rugăciune pentru ca Domnul să ajungă a pune El pază gurii şi gândurilor mele. După aceea o să vin să continuăm citirea Psalmilor.” Arhimandritul Sofronie (şi nu numai el) are dreptate în privinţa teologiei academice, „din cărţi” – e o înşelăciune şi o sminteală. Teologia trăită este cea adevărată. Ori în cuprinsul teologiei trăite intră – la modul cât se poate de practic, de concret – relaţiile pe care le avem cu „non-ortodocşii”. Mulţi dintre noi au - chiar în familie - „non-ortodocşi” (părinţi, cumnaţi, socri, bunici etc.) cărora suntem chemaţi a le sluji. Pe ei suntem chemaţi a-i iubi ca pe noi înşine. Şi, ca lucrurile să fie şi mai încâlcite, adesea trebuie să ne exersăm discernământul şi toleranţa faţă de – culmea! – lupii în blană de oaie din stâna pravoslavnică.

Un nou 15 septembrie se apropie...Ca dascăl – mă povăţuieşte Monahul Valerian de la Frăsinei - am mare nevoie de discernământ şi răbdare în lupta cu elevii mei...români. Prima oară n-am ştiut ce să înţeleg din această sintagmă: „copii români”. Cineva mi-a dat atunci o mână de ajutor (oare?), explicându-mi că 99 % sunt cetăţeni români. So what? S-ar putea să înceapă chiar să le placă şcoala – mă încurajează actorul-monah. Pe ei, pe „copiii români” se cuvine ca noi, dascălii, să-i ajutăm să-şi afle şi să-şi dezvolte identitatea. Indeed. Oricum, se cuvine să găsim înţelegere pentru psihicul lor extrem de zdruncinat de zgomotele în care trăiesc, de bombardarea cu tot felul de clipuri & filme & computer games, care de care mai violente şi mai pline de deşertăciuni. În plus – şi aici chiar că trebuie să meditez mai mult – există printre ei – şi nu puţini! – copii care nu mai au familie sau au o familie făcută cioburi. Iar separarea părinţilor, răutăţile pe care le aud şi văd n-au cum să nu-i vatăme. De aici, de la condiţia familială căzută a tinerilor în ziua de azi se cuvine să pornesc un nou an şcolar. Este unul din multele motive care cheamă la mai multă înţelegere şi toleranţă, la aplicarea neîntârziată a iconomiei faţă de aceşti tineri cu familii dezmembrate, în fond nevinovaţi. Şi fondul contează. El este miezul la care trebuie să ajungem, ca dascăli. De fapt, e vorba despre acel răspuns evanghelic: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! sau, mai aproape de zilele noastre, de replica filosofului Constantin Noica pentru fratele său mult (de celulă) mai tânăr, cu referire precisă la torţionarii din închisorile comuniste: „Ei nu sunt ei.”

„Ce cauţi, mă, în munţii noştri?”




Încă un actor român s-a prăpădit: Ilarion Ciobanu. Pe lângă apariţiile sale în serialul Mâinilor curate (comisarul Roman) şi în alte filme de aventuri (alături de comisarul Colonescu), în Toate pânzele sus! (Gherasim) şi în seria Ardelenilor (Traian Brad of Poplaca), pe lângă neuitatele sale roluri (Petre Petre din Răscoala, Gerula din Columna) şi mai puţin cunoscuta apariţie din la fel de puţin cunoscutul film al lui Mircea Veroiu, Umbrele soarelui, a mai jucat şi în filme ca: O vară cu Mara, Omul care ne trebuie, Din nou împreună, Oraşul văzut de sus. Legendară e anecdota povestită în repetate rânduri de Florin Piersic: după terminarea filmărilor la Columna (coproducţie internaţională, continuare a filmului Dacii), unde Ilarion Ciobanu juca rolul unui dac vajnic şi dintr-o bucată, actorii participă la un wrap party. Richard Johnson (care-n film joacă un roman, pe Tiberius) e însoţit de verişoara lui, o engleză – spune Piersic - cu mult sex appeal. Ciobanu - în ciuda avertismentului dat de Florin, care l-a prevenit: „E periculos!” - vrea s-o invite la dans: „Dancing?” îi zâmbeşte el englezoaicei. Johnson i-o taie brusc: „No!” Ilarion mormăie ceva unfriendly în barbă, după care îi aruncă-n faţă: „Ce cauţi, mă, în munţii noştri?

Actorul şi sălbaticii

Revăd Actorul şi sălbaticii alături de S&T. Impresionantă punere în scenă. Pe timpul vizionării uit complet de petele negre de pe caracterul scenaristului (Titus Popovici), care – împreună cu alţi cineaşti care nu suportau insolitul, artistul genial şi valoarea - recurgeau la tot felul de tertipuri şi turnătorii pentru a-i da la o parte. Aşa s-a întâmplat cu Mircea Săucan (Când primăvara e fierbinte, Meandre, Suta de lei), pe care T.P. (alături de regizorii Mircea Drăgan, Sergiu Nicolaescu, de scenaristul Mihnea Gheorghiu etc.) încerca să-l saboteze – pentru conformitate, vezi cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri – o carte cu Mircea Săucan. Aşadar, Actorul... mă fură de fiecare dată. Prin distribuţia colosală (Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, Marin Moraru, Florin Zamfirescu, George Paul Avram, Ion Besoiu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu, Gheorghe Şimonca, Cornel Ciupercescu, Constantin Drăgănescu, Lazăr Vrabie, Constantin Dinulescu, Cornel patrichi, Ştefan Thuri etc.), prin imagine (Nicu Stan) şi scenografie (arh. Virgil Moise), prin tema muzicală (George Grigoriu, autorul imnului omagial Partidul, Ceauşescu, România, aici într-o formă de zile mari), prin coregrafie (Cornel Patrichi) şi costume (Tomina) şi – last, but not least ­– prin dramaturgie (scenariul: Titus Popovici). Cu o astfel de echipă, regizorul (Manole Marcus) aproape că putea să lipsească de pe platou. De altfel, prezenţa lui, ca regizor (fie-i ţărâna uşoară), e greu de găsit în (aproape) toate celelalte filme ale sale (Canarul şi viscolul promitea). Mă înduioşează întotdeauna când mă reîntâlnesc cu Actorul... prietenia dintre Caratase (Caragiu) şi Ionel (textierul evreu), iar scena din noapte, când „Actorul” aşteaptă să fie vizitat de „sălbatici” şi, deodată, cineva sună la uşă (e Ionel, care, abia găsindu-şi vorbele, îi spune prietenului său de o viaţă - căruia i-a salvat viaţa pe front, în primul război mondial - că nu îi poate scrie textul - o „bombă”, o satiră necruţătoare la adresa lui Hitler şi a „ciumei verzi” - după care pleacă brusc), lăsându-l mut de uimire pe Vasilică (majordomul) - care credea că „Monseur” avea de gând să aducă acasă „cine ştie ce matracuci” – este cu neputinţă de şters din memorie. După ce Caratase îşi îmbrăţişează prietenul care a venit „exact când are omul mai mare nevoie” de el, Ionel se adresează lui Vasilică: „Fii drăguţ şi adu-mi un pahar de apă!”. Replica majordomului, rostită pe un ton smerit şi plin de uimire, ca şi când acesta l-ar fi descoperit pentru prima oară pe cel care „n-are minte nici cât un pui de găină”, e de-a dreptul colosală. Sigur, filmul e ficţiune, inspirat – parţial – de personalitatea celui care a fost Constantin Tănase. Sigur, marele actor de revistă de la „Cărăbuş” avea să fie împuşcat mortal de sovietici pentru că – în 1945, când România era împânzită de tancuri sovietice - a îndrăznit să spună pe scenă, într-un cuplet: "Rău era cu "der, die, das" / Da-i mai rău cu "davai ceas" / De la Nistru pân' la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai moşie / Haraşo, tovărăşie”. Caratase moare pe scenă (precum Chaplin în Limelight) şi îşi îndreaptă satira la adresa lui Hitler şi a Gărzii de Fier (precum Chaplin în The Great Dictator). Mesajul însă e unul singur şi îi vizează pe toţi sălbaticii făsimţul umorului, care impun o dictatură - fie ea de dreapta sau de stânga.

P.S. Rememorez, involuntar, câteva din vizionările anterioare ale Actorului...: prin 1979, la cinema Melodia, împreună cu Domniţa (am intrat după o oră, astfel că prima imagine pe care-am văzut-o, era scena plimbării lui Caratase cu Pusi prin Herestrău), la cinema Dacia (în 1983), la cinema Muncitoresc Fratelia (1984) şi Muncitoresc Freidorf (1984). Actorul şi sălbaticii este ultimul film pe care l-am vizionat la Capitol, cu puţin înainte de a se transforma în sală de concerte simfonice. Era prin 2005, iar în sală eram doar patru spectatori, alături de mine aflându-se Raluca, Oana Bica şi – pe atunci – elevul meu, Victor Sacalîş.