Grigore Vieru s-a dus şi el - vorba poetului Ioan Alexandru - „acolo sus, pe plaiurile sfinte”. Un tragic accident de maşină i-a curmat viaţa pe când se întorcea de la un concert susţinut în Basarabia. L-am descoperit prin 1988, când i-a apărut un volum ilustrat de Sabin Bălaşa la (cred) Editura Eminescu: Rădăcina de foc. Versuri incandescente despre mamă şi iubită m-au legat definitiv de el. Tot pe atunci am citit (în S.L.A.S.T.) un interviu cu el pe care i l-a luat poetul Lucian Avramescu (acesta avea o rubrică intitulată „Cum întâmpină poezia sfârşitul de mileniu”, în care intervieva poeţi din lumea întreagă). După 1990 i-am regăsit versurile puse pe note şi cântate de Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Colegele mele de facultate basarabence (care se considerau moldovence, nu românce!) îl priveau cu indiferenţă, în timp ce eu lăcrimam atunci când citeam şi ascultam cântările lor: Eminescu, Răsai, Reaprindeţi candela, Trei culori.
Grigore Vieru a scris această admirabilă poezie de dragoste (decupată parcă din poveştile unor filme - de facturi & calibre diferite, care însă au şi un puternic fior liric – precum: Spoorloos, Umbrele strămoşilor uitaţi, Meandre, Bobby Deerfield, Rămânerea, Povestirile lunii palide după ploaie, Umbrele soarelui sau Căinţa), Pădure, verde pădure:
Draga i-a fugit cu altul.
S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,
Însă n-a gasit-o, nu.
El a smuls pădurea toată
Şi s-o are începu.
Şi-a arat pădurea toată…
Însă n-a găsit-o, nu.
Semăna pădurea toată,
Din grâu azime-a gătit
Şi-o corabie-şi cioplise
Din stejarul prăvălit.
Şi-o corabie-şi cioplise
Şi-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite,
Clătinat de ape-adânci.
A plecat pe mări, s-o uite,
Dar sub lună, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea,
Iar corabia-nfrunzea.
