Face to face

În rugăciune, spune o apoftegmă a Părinţilor Deşertului, nu trebuie să fie loc decât pentru monah şi Dumnezeu. Abia atunci nu ne mai tulbură nicio închipuire. Abia atunci ajungem la măsura de rugăciune, de vieţuire liturgică a vameşului ce dorea să se reverse mila dumnezeiască peste păcatele (rătăcirile, eşecurile, neizbânzile) sale. Aşezarea duhovnicească a vameşului îmi pare mai degrabă o asimptotă de care – dacă suntem sinceri cu noi înşine – modul nostru de vieţuire nu se atinge niciodată. Prin urmare, suntem asemenea rugăciunii curate a celui care a spus: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” în măsura în care topim împăunarea fariseului din noi. Printr-o astfel de transformare trece psihologul Kris din Solyaris-ul tarkovskian. În film, există un cadru în care este surprins în faţa icoanei Sfintei Treimi a lui Rubliov. Nu spune nimic, ci doar stă cu capul plecat şi ochii închişi. Ca şi cum s-ar ruga. Acolo, pe planeta ca un uriaş creier gânditor, deprinde sentimentul vinovăţiei, al umilinţei, al smereniei. Descoperă, cum ar veni, rugăciunea vameşului. Şi, într-o clipă de delir, spune cu voce tare: „Numai ruşinea va mântui omenirea!...” Ajuns pe pământ, va îngenunchea înaintea tatălui său, într-un cadru ce aminteşte de tabloul lui Rembrandt, „Întoarcerea fiului risipitor”.

Îmi amintesc o scenă din filmul lui Denis Arcand, Jesus of Montreal. Câţiva actori pun în scenă drama patimilor lui Iisus, în curtea unei catedrale romano-catolice din Montreal. Interpretarea este atât de convingătoare încât o femeie din public (spectatorii stau în picioare şi urmează un traseu ce punctează principalele „staţii” ale dramei) vine să-l atingă pe cel care, crede ea, poate s-o „salveze”, să-i „acopere păcatul”. Gardianul trebuie să fie foarte ferm ca s-o înlăture şi, într-un final, îi spune: „Lumea s-a adunat aici să-l vadă jucând pe el, nu pe tine cum te dai în spectacol!” Mulţi oameni vin la biserică, spunea astăzi preotul în cuvântul său de învăţătură şi tălmăcire a parabolei vameşului şi fariseului (pericopa evanghelică a primei duminici din Triod), ca să „provoace” minuni, să li se „citească” viaţa plină de tulburări şi să primească numaidecât „vindecare”. Situaţiile evanghelice în care se descriu vindecări ad-hoc nu au întârziat să fie ilustrate şi în cinema. Când nu e vorba de producţii propagandistice de duzină, le întâlnim în superproducţii gen Jesus of Nazareth. Sau într-un film excelent precum Il Vangelo secondo Matteo de Pasolini. Sau mai recent, în mediul ortodox, în Ostrov, Minunea sau Preotul, asiduu recomandate de numeroşi ierarhi, monahi etc. din raţiuni ilustrativo-didactice. În cazul capodoperelor tarkovskiene (toate cele şapte filme şi jumătate) sau la regizori precum Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), Kurosawa (Dodeskaden, Ikiru, Cei 7 samurai, Rashomon), Abuladze (Căinţa, Copacul dorinţelor), Paradjanov (Umbrele strămoşilor uitaţi), Săucan (Meandre, 100 lei), Piţa (Concurs, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Pas în doi), Veroiu (segmentul Fefeleaga din Nunta de piatră, Sfârşitul nopţii, Semnul şarpelui), Aronofsky (Recviem pentru un vis), von Trier (Dansând cu noaptea), Lyne (Scara lui Iacob), Takita (Okuribito) şi încă alţii, transformarea îngâmfării în smerenie este prezentată nuanţat, cu mijloacele specifice filmului. În toate aceste exemple (şi în multe altele) împărăţia cerurilor (care este „pace şi bucurie”) se ia prin stăruinţă. Prin exersarea îndelungii răbdări.

Tot astfel, formele şi culorile din iconografia bizantină (cea necontaminată de mode, reforme, curente artistice sau pur şi simplu mofturile oamenilor) surprind într-un chip infinit mai esenţial „calea cea strâmtă” care duce la viaţă, decât pictura religioasă ieşită din canon, ori nicicând orchestrată după canoanele Bisericii. Ele, icoanele, sunt vehiculul ce ne poate transporta (atunci când nu pretindem numaidecât reprezentări lacrimogene, pietiste) spre starea de pocăinţă, spre rugăciunea vameşului. În faţa lor – dacă ne raportăm la ele nepătimaş şi dacă avem ochiul curat, neinfectat de clişeele picturii aşa-zis „realiste”, „umaniste”, „naturaliste” – simţim că ne aflăm faţă către faţă cu cel căruia se cuvine a-i cere milă şi iertare pentru greşelile noastre – cele cu voie şi cele fără voie, cele cu ştiinţă şi cele din neştiinţă. Pentru că doar ea, icoana bizantină, spulberă orice fel de imagine decorativă, îndemnându-ne a ne concentra pe esenţe.

O chestiune de stil

Am vizitat, azi, familia Dascălului meu (parţial) hors école de limba română din gimnaziu, liceu şi facultate. Prilej cu care am vizionat, de pe un DVD, câteva secvenţe din concertul susţinut la Maastricht (în 2006 aprox.) de André Rieu & co. Piaţa centrală a oraşului era ticsită de lume, în timp ce mai multe camere de filmat suspendate ofereau – din unghiuri multiple – un bird’s eye view asupra atmosferei electrizante din concert. În program: arii celebre din lucrări simfonice, de operă şi operetă, dar şi din folclorul popoarelor. Cu toţii (câteva mii) se bucurau şi cântau în rând cu muzicienii. Mulţi stăteau la mese şi petreceau, astfel că scuarul din Maastricht s-a transformat într-o imensă terasă chique. Totul era însă bine organizat. Feţele oamenilor erau, desigur, vizibil înfrumuseţate. Exuberanţa publicului părea, la un moment dat, exagerată. DAR (şi asta contează, cred): câteva mii de oameni (dintre care, presupun, nu toţi erau spectatori fideli ai sălilor de filarmonică) au fost delectaţi, vreme de două ceasuri, de îndrăgite refrene în straie simfonice, în timp ce un amfitrion-violonist a orchestrat totul cu un şarm şi un simţ al spectacolului pe care puţini alţi muzicieni din zona simfonică îl au, iar dacă îl au, nu li se oferă prilejul să-l folosească – en plein air – în faţa unui public atât de numeros. Una peste alta, consider că demersul acestui violonist foarte pe val (în occident) este un mare serviciu adus muzicii simfonice. Valsuri de Şostakovici şi Johann Strauss, arii din Carmen, din My Fair Lady şi Cats, celebre canţonete italiene şi cântece populare maghiare au electrizat spectatorii. Totul a fost gândit şi înfăptuit la mare clasă, într-o atmosferă extrem de antrenantă, de dinamică, de reconfortantă.

Publicul olandez (cel mediu, nu excepţiile în care se numără spectatorii de tip connaisseur) ascultă valsuri şi muzică clasică şi de operă aşa cum respiră. Este familiarizat cu aceste sonorităţi şi se arată dornic să le asculte, să le deprindă…M-am gândit atunci la publicul românesc (cel mediu, nu spectatorii cunoscători) şi la ostilitatea lui faţă de patrimoniul simfonic românesc. M-am gândit, involuntar, la absenţa unui repertoriu – coerent susţinut – din piese simfonice şi concertante aparţinând unor autori români, în condiţiile în care, în mediul filarmonicilor, cel mai cântat compozitor român rămâne – de departe! – George Enescu. Nimănui nu pare să-i pese de creaţiile semnate de Paul Constantinescu, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Cornelia Tăutu, Marţian Negrea, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe şi atâţia alţii. După cum mai nimeni nu este interesat de jazz-ul românesc. Foarte puţin este promovată şi adevărata muzică uşoară românească dintr-o epocă azi apusă. De experimentele electronice sau de muzicile scrise pentru film (înainte de 1990, când muzica reuşea să fie un personaj dramatic, cu drepturi egale, în construcţia unui film) sau teatru nici nu mai spun. Nimeni nu le poate asculta pentru că nu au fost niciodată transpuse pe disc ori difuzate la radio.

În atare condiţii, pentru că poporul român majoritar pravoslavnic nu ascultă nici pe departe numai muzică psaltică şi cânturi canonice bisericeşti (care, chipurile, l-ar împiedica să-şi mai dorească să exploreze şi alte zone muzicale), se distrează şi el cum poate. Şi cum ştie. Iar diletantismul muzicilor de „cenaclu revoluţionar al tineretului comunist” ori al manifestărilor de tip „Cântarea României” premergătoare anului 1990 a invadat fără drept de apel, în „democraţia originală” care i-a urmat, întreaga lume muzicală românească. Excepţiile, atâtea câte sunt, nu ţin de sistem şi – nefiind popularizate – e ca şi cum nici n-ar exista. Jalnicul amatorism de atunci s-a metamorfozat (şi chiar perfecţionat) în chip nebănuit, iar acum stârneşte admiraţia, adesea isterică, a maselor. Puţin mai către Vest, alte mase de spectatori îi aclamă pe André Rieu şi pe invitaţii săi. Dar, nu-i aşa, fiecare naţie îşi are cârciumile ei. Unii au pub-ul irlandez (sau olandez, sau nemţesc, dar mereu de bun gust şi rafinat), iar alţii trebuie să se mulţumească (în cazul în care dau semne de nemulţumire) cu birturile puturoase şi jegoase în care background-ul sonor e confiscat iremediabil şi exclusiv de nelipsitele manele. E, până la urmă, o chestiune de stil…