O chestiune de stil

Am vizitat, azi, familia Dascălului meu (parţial) hors école de limba română din gimnaziu, liceu şi facultate. Prilej cu care am vizionat, de pe un DVD, câteva secvenţe din concertul susţinut la Maastricht (în 2006 aprox.) de André Rieu & co. Piaţa centrală a oraşului era ticsită de lume, în timp ce mai multe camere de filmat suspendate ofereau – din unghiuri multiple – un bird’s eye view asupra atmosferei electrizante din concert. În program: arii celebre din lucrări simfonice, de operă şi operetă, dar şi din folclorul popoarelor. Cu toţii (câteva mii) se bucurau şi cântau în rând cu muzicienii. Mulţi stăteau la mese şi petreceau, astfel că scuarul din Maastricht s-a transformat într-o imensă terasă chique. Totul era însă bine organizat. Feţele oamenilor erau, desigur, vizibil înfrumuseţate. Exuberanţa publicului părea, la un moment dat, exagerată. DAR (şi asta contează, cred): câteva mii de oameni (dintre care, presupun, nu toţi erau spectatori fideli ai sălilor de filarmonică) au fost delectaţi, vreme de două ceasuri, de îndrăgite refrene în straie simfonice, în timp ce un amfitrion-violonist a orchestrat totul cu un şarm şi un simţ al spectacolului pe care puţini alţi muzicieni din zona simfonică îl au, iar dacă îl au, nu li se oferă prilejul să-l folosească – en plein air – în faţa unui public atât de numeros. Una peste alta, consider că demersul acestui violonist foarte pe val (în occident) este un mare serviciu adus muzicii simfonice. Valsuri de Şostakovici şi Johann Strauss, arii din Carmen, din My Fair Lady şi Cats, celebre canţonete italiene şi cântece populare maghiare au electrizat spectatorii. Totul a fost gândit şi înfăptuit la mare clasă, într-o atmosferă extrem de antrenantă, de dinamică, de reconfortantă.

Publicul olandez (cel mediu, nu excepţiile în care se numără spectatorii de tip connaisseur) ascultă valsuri şi muzică clasică şi de operă aşa cum respiră. Este familiarizat cu aceste sonorităţi şi se arată dornic să le asculte, să le deprindă…M-am gândit atunci la publicul românesc (cel mediu, nu spectatorii cunoscători) şi la ostilitatea lui faţă de patrimoniul simfonic românesc. M-am gândit, involuntar, la absenţa unui repertoriu – coerent susţinut – din piese simfonice şi concertante aparţinând unor autori români, în condiţiile în care, în mediul filarmonicilor, cel mai cântat compozitor român rămâne – de departe! – George Enescu. Nimănui nu pare să-i pese de creaţiile semnate de Paul Constantinescu, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Cornelia Tăutu, Marţian Negrea, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe şi atâţia alţii. După cum mai nimeni nu este interesat de jazz-ul românesc. Foarte puţin este promovată şi adevărata muzică uşoară românească dintr-o epocă azi apusă. De experimentele electronice sau de muzicile scrise pentru film (înainte de 1990, când muzica reuşea să fie un personaj dramatic, cu drepturi egale, în construcţia unui film) sau teatru nici nu mai spun. Nimeni nu le poate asculta pentru că nu au fost niciodată transpuse pe disc ori difuzate la radio.

În atare condiţii, pentru că poporul român majoritar pravoslavnic nu ascultă nici pe departe numai muzică psaltică şi cânturi canonice bisericeşti (care, chipurile, l-ar împiedica să-şi mai dorească să exploreze şi alte zone muzicale), se distrează şi el cum poate. Şi cum ştie. Iar diletantismul muzicilor de „cenaclu revoluţionar al tineretului comunist” ori al manifestărilor de tip „Cântarea României” premergătoare anului 1990 a invadat fără drept de apel, în „democraţia originală” care i-a urmat, întreaga lume muzicală românească. Excepţiile, atâtea câte sunt, nu ţin de sistem şi – nefiind popularizate – e ca şi cum nici n-ar exista. Jalnicul amatorism de atunci s-a metamorfozat (şi chiar perfecţionat) în chip nebănuit, iar acum stârneşte admiraţia, adesea isterică, a maselor. Puţin mai către Vest, alte mase de spectatori îi aclamă pe André Rieu şi pe invitaţii săi. Dar, nu-i aşa, fiecare naţie îşi are cârciumile ei. Unii au pub-ul irlandez (sau olandez, sau nemţesc, dar mereu de bun gust şi rafinat), iar alţii trebuie să se mulţumească (în cazul în care dau semne de nemulţumire) cu birturile puturoase şi jegoase în care background-ul sonor e confiscat iremediabil şi exclusiv de nelipsitele manele. E, până la urmă, o chestiune de stil…