Nouvelle vague

Mircea Daneliuc este unul din regizorii români de film pe care i-a năucit tranziţia post-1989. Filmele sale din vremea dictaturii erau bătăioase, aveau umor, spirit critic şi se încadrau în ceea ce se putea numi (şi s-a numit) noul val – generaţia 70. De ce? Pentru că filmele lui (mai ales Cursa, Proba de microfon, Croaziera, care anunţă - mai ales ultimele două - degradarea şi mahalagizarea limbajului, dar – alături de Glissando - şi devierea înspre grotesc şi sardonic, după 1990), ale lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră şi Duhul aurului realizate în co-regie, dar şi Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, respectiv Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii realizate separat) şi Alexandru Tatos (Mere roşii, Rătăcire, Casa dintre câmpuri, Secvenţe) aduceau un suflu nou în cinematografia românească. Erau o oază de firesc şi de libertate, aveau ritm, erau neanchilozate de lozinci, de personaje şi situaţii contrafăcute, de balast ideologic. Izbânzile lor însă au fost pregătite – nota bene! - de „momentele” rămase până în ziua de azi insolite şi irepetabile în istoria filmului rmânesc: Mircea Săucan (Meandre, Ţărmul n-are sfârşit, Suta de lei), Manole Marcus-Iulian Mihu (Viaţa nu iartă) şi Lucian Pintilie (Reconstituirea).

Din acest punct de vedere, Mircea Daneliuc are dreptate să conteste originalitatea absolută a viziunii tinerilor regizori români de azi: „Băieţilor ăstora nu pot să le spun „noul val”. Ca să reprezinte un nou val, ar fi trebuit să vină cu ceva absolut nou, cu o nouă viziune, or ei au imitat – mai bine sau mai prost – lucruri deja făcute. Au mers pe un trend... Şi umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa – festivăluţe nenorocite care să le dea iluzia notorietăţii.” Totuşi, critica lui se dovedeşte mult prea nedreaptă în cazul în care am aplica-o la opus-uri precum: Moartea domnului Lăzărescu, 432, Occident – „vărfuri de lance” ale cinematografiei româneşti din primul deceniu al secolului XXI. Reluarea unor teme sau stiluri încercate de alţii (de Daneliuc şi Tatos, de Andrei Blaier, de Nae Caranfil) nu este mimetică, ci filtrată prin propria personalitate creatoare a acestor cineaşti, prin – în fine – sensibilitatea timpurilor contemporane, care nu mai seamănă cu ritmurile anilor 60-70-80. Şi, să nu uităm: nici nouvelle vague nu este cu totul nou: Pentru că meta-cinematograful şi cinematograful reflexiv fusese anticipat de filmele lui Dziga Vertov, considerat profetul stilului ciné-vérité (echivalentul francez al termenului kino-pravda) şi părintele filmului ne-narativ. Asta nu înseamnă că cineva contestă autenticitatea noului val francez. Deci: nimic nu e cu totul nou sub soare. Şi încă ceva: cele trei titluri de referinţă numite mai sus au în palmares premii şi participări importante, la festivaluri importante. Regizorilor acestor filme li se poate imputa orice, dar nu că „umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa”, aşa cum – e drept, fără să nominalizeze pe nimeni – afirmă Mircea Daneliuc într-un interviu din Adevărul literar şi artistic.

În privinţa publicului său, Daneliuc are dreptate când spune că totdeauna publicul se primeneşte. Dar oferă o viziune trunchiată a realităţii atunci când scrie, referindu-se grosso modo la spectatorii din generaţia sa: „Cei vechi au devenit nişte indivizi cărora nu le ajung banii pentru medicamente, s-au obişnuit să nu mai iasă din casă din cauza bolilor sau de scârbă, s-au obişnuit, în aceeaşi măsură, să primească de la televizor orice şi înghit orice.” E posibil ca o parte din fanii filmelor sale din anii 70-80, încă „neînvechiţi”, să nu fie cu totul brainwashed, să nu dorească să înghită orice, nici măcar orice poartă marca lui Mircea Daneliuc. Nu totdeauna e de vină publicul atunci când filmul e fluierat.