A fost cândva un decembrie 1989. Eram în armată: stare de panică (după evenimentele cumplite de la Timişoara), un război al nervilor (zvonistica exersată la maxim) până în 21 decembrie (mitingul în care Ceauşescu a fost huiduit şi a răspuns mulţimii în curs de dezlănţuire: „Alo! Alo! Alo!”). Dar legătura cu masele (care fusese – în ultimii 20 de ani - artificială, contrafăcută) s-a rupt. A venit apoi ziua de vineri, 22 decembrie. Vestea plecării Ceauşeştilor s-a transmis ca un fulger. A urmat Marea Diversiune: primele imagini cu „revoluţionari” live la TVR. Claie peste grămadă, scandau, strigau, instigau. Deh, erau – vorba lui Dinescu – timizi. Abia începeau (ca toţi, de altfel) să renunţe la autocenzura aceea care ne dedubla pe toţi. Între timp au mai murit câteva zeci (poate sute) în Timişoara, în Piaţa Universităţii şi apoi la Aeroportul din Bucureşti. Iar nucleul PDO (Partidul Democraţiei Originale) – vorba lui Mircea Daneliuc, vezi Patul conjugal – se întărea tot mai mult. Cum au reuşit să prostească atâta lume!…Au tăbărât numai ei acolo în sediul TVR şi s-au unit în aşa fel încât au dărâmat – încet, dar sigur - orice opoziţie.
Şi, hodoronc-tronc, crima de Crăciun. I-au ciuruit pe sărmanii impostori. Am revăzut clipuri cu procesul şi împuşcarea lor şi-am resimţit o ciudată milă pe care, atunci în 1989, n-am cunoscut-o. Atunci eram cu toţii călare pe televizoare şi aşteptam să dea o dată procesul şi împuşcarea. Aveam – noi soldaţii din cazarmă, dar nu numai, căci fenomenul devenise planetar – o perfidă bucurie asistând la montajul judecăţii şi asasinării Ceauşeştilor. Crima şi păcatul acela, îmi spunea deunăzi un prieten ziarist, îl purtăm şi acum. Ceea ce se întâmplă acum în România – tot haosul, tot vacarmul, toată corupţia generalizată - poartă, ca un blestem, amprenta acelei nelegiuiri. Duhul lui nea Nicu „e în mine, e în tine, e în fabrici şi uzine” - avea dreptate Ada Milea. Mai e nevoie de cel puţin 20 de ani ca să se afle adevărul despre jocurile de culise din acel decembrie sângeros…
Şi au venit la putere „eliberatorii” cu „emanaţia” lor (FSN) cu tot. Societatea a început din nou să se divizeze, iar mineriada (iunie 1990) a pus capac la toate. Purtăm şi acum stigmatul acelei rătăciri. Dar oare victoria lor de atunci nu avea terenul pregătit de indiferenţa generală, de nostalgiile unei majorităţi după un „cârmuitor” care să fie „bun român” şi „om de bine” în stare să apere ţara de „golani”, de „partide politice” (Frontul e de-ajuns!), de criminalitate şi prostituţie (flagele din Apus), de „reacţionari” şi „destabilizatori”? Înclin să cred că ţara le-a pus pe tavă succesiunea…
