Hotarele (coliviile) vieţii, spun firoscoşii, ar fi acestea: Big Bang-ul zămislirii noastre în pântecele mamei („secunda 1”); ieşirea în lume, după care – sooner or later - începem să întrebăm asemenea puiului ieşit din găoace din The Point: Who? What? Where? Why?; în fine, darea în primire a duhului, momentul t când inima noastră încetează să mai bată (the end sau, spun aceeaşi firoscoşi, încă un hotar – ultimul - căci „finalul nu-i aici”). Dacă ne amintim bine, într-unul din cele mai frumoase şi mai teologice basme culese de Petre Ispirescu, fiul de împărat n-a vrut să iasă la lumină din primul său culcuş (pe care acum îl monitorizează aparatura medicală sofisticată) decât şi numai după ce tătâne-su i-a promis că-i va da „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Aceasta avea să fie singurul motiv care l-a convins pe încă nenăscutul prunc să părăsească cea dintâi colivie. În numele nemuririi doar omul poate fi fericit. Numai în măsura în care poate rămâne conectat la acest ideal, viaţa – oricum ar fi ea - i se pare worth living…
…Sigur, acestea sunt crâmpeie de gândire mic-burgheză, de om lăsat în voia visării: colivii, hotare, nemurire…Cum rămâne însă cu sutele de milioane (miliardele) de suflete secerate, de-a lungul vremilor, sub diverse tiranii? Ce vor fi simţit ei, acei oameni, în drumul lor spre camera de gazare ori spre locul unde securea sau pistolul sau ştreangul nu le-a mai dat răgazul să mediteze - cu inima sus - la triumful Binelui (în lumea de dincolo), la colivii, hotare şi nemurire?...
No comments:
Post a Comment