Ceea ce mi se pare unic şi umitor la Cristian Mungiu este ochiul curat cu care scrutează aceeaşi rasă de oameni pentru care, vorba regizorului lui Alexandru Tatos (†1990), „stomacul e mai important decât creierul, ba chiar şi decât picioarele”. Filmele lui nu spun că tot răul - ce, semeţ, adăposteşte la umbra sa binele - nu există. Că românii – înainte de 1990 (vezi: 4,3,2 şi acum Amintiri din Epoca de Aur) sau după 1990 (vezi Zapping, Occident) – au trăit şi trăiesc pe roze. Că „ocupaţiunea lor mintală” e la chestiuni fine, intelectuale şi de estetică ori că spaţiul mioritic respiră bun simţ, luciditate, dragoste de frumos, respect de sine & pentru persoana aproapelui şi îndeplinirea datoriei. Mungiu nu este ipocrit şi nici farseur. Atâta doar că – fenomen rarisim – privirea asupra lumii nu i s-a mânjit de patima (atât de frecvent întâlnită la ceilalţi colegi de-ai săi de generaţie, aproape fără nicio excepţie) de a filma „de sus” poporul român, de a scormoni în borhotul ce oricum pute şi nu mai are nevoie – o dată în plus - să fie răscolit, trâmbiţat, pus pe tapet.
Este nevoie de umorul lui Mungiu (sau al lui Nae Caranfil din E pericoloso sporgersi sau al lui Porumboiu din A fost sau n-a fost ori al lui Mitulescu din Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii), al cărui pedigree poartă influenţa şcolii cehe (Menzel, Forman, Sverak), cu cât e mai toxic mediul cinematografic: de violenţă, de pornografie, de tot felul de pelicule ce cultivă până la saturaţie „estetica urâtului” sau a „frumosului de plastic”. Într-atât sunt de deosebite filmele sale de celelalte (din aceeaşi zonă) regizate de colegii săi mai tineri sau mai vârstnici, încăt dacă ale lor sunt româneşti, atunci ale lui nu sunt româneşti. Şi invers. Înclin să cred că privirea sa, ochiul său curat caută să redescopere ce a mai rămas dintr-o Românie demult apusă, în care impostura nu era la ordinea zilei şi hoţii – vorba lui Johnny Răducanu – mai lăsau şi altora să fure, nu luau ei tot. Iar ceea ce – după zeci de ani de dictaturi şi încă vreo douăzeci de ani de „tranziţie” şi altoire cu aşa-zisul „confort occidental” - s-a descompus, s-a corcit, s-a degenerat în însăşi fibra intimă a acestui neam este înregistrat de camera sa (operator: Oleg Mutu) neresentimentar, fără clişeele „neorealismului” grotesc şi sardonic din atâtea şi atâtea producţii post-1990.
