Liszt, Ceaikovski & Beethoven

Am ascultat de câteva ori – împreună cu Theodor - un colind (Sus în geal la Viflaim) prelucrat de Ilie Stepan pe remarcabilul său abum, Undeva în Europa şi interpretat în grai bănăţean:

Dumnezău cu mila Lui

O trimis norodului

Pă Cristos Mântuitorul

Dă viaţă Dătătorul

Prân Maria pră pământ

Să coboare Duhul Sfânt

În Viflăiem să să nască

Faţa cea împărăcească

Dar Irod cu oastea lui

Dă veste poporului

Tot copilul când să naşce

Să-l treacă în a lui carce

Atunşi Iosif cu Maria

Când or văzut primejgia

Or plecat ca să să nască

Fiul lor în altă casă

Or plecat pră drum în jios

Ca să-L nască pă Cristos

Or plecat pă drum în sus

Ca să-l nască pă Iisus

Ş-or ajiuns după cum şcim

Sus în geal la Viflaim

Unge s-o născut Cristos

Mesia chip luminos

El Cristos Mântuitorul

De viaţă Dătătorul

Seara am ascultat (dirijor: Adrian Beldi) Poemul simfonic nr.3 (Preludiile) de Franz Liszt, Concertul pentru pian şi orchestră nr.1 de Ceaikovski (la pian: Christian Beldi) şi Simfonia a VII-a de Beethoven – care, prin aria părţii a doua mi-a amintit de remixul interpretat de Sarah Brightman, iar partea a treia mi-a amintit de Seratele muzicale realizate de Iosif Sava la TVR.

În legătură cu poemul lui Liszt găsesc în caietul program informaţia că multă vreme comentatorii creaţiei sale au considerat că ideea vieţii ca prelungire a morţii este de pus în legătură cu poemul lui Lamartine, care se întreba: Oare viaţa noastră nu este altceva decât un şir de preludii la acel cântec necunoscut, căruia îi intonează prima lui notă?

La concert am fost cu Theodor, Raluca şi Ramona, însă ne-am întâlnit cu Codruţa şi Darian, cu Oana şi Vlad (şi copiii lor, Ilie şi Maria), cu foştii mei dascăli (Iudith Ernst, Theodor Gabor, Monica Budescu, Emilia Ungureanu şi Daniel Vighi) şi cu mai tânărul amic cinefil, Vincenţiu. Dna Ernst ne-a povestit că lucrarea lui Ceaikovski i-a amintit involuntar de tatăl ei, care a învăţat-o de mică partiturile lucrărilor celebre, între care şi aceasta, ce se număra printre piesele lui favorite. Mie vârsta dirijorului (81) mi-a amintit, tot involuntar, de doi oameni dragi care mi-au lăsat, după plecarea lor la cer, neşterse amintiri: dl. Victor Laudacescu şi Costică Tiutiuc. În felul lor, au fost şi ei prezenţi în sală – poate şi de aceea am îndurat mai bine frigul de-acolo.

Go East

Why would Christians leave familiar communities of worship, and often their families, for the strange world of smells and bells, of incence, icons, priestly vestments, and a liturgy that is often still chanted in a foreign language? – wonders Daniel Clendenin in his Eastern Orthodox Christianity. A Western Perpective. Exactly what deficiency in their previous Christian experience has Orthodoxy filled for these converts?

...The beauty and power of Orthodoxy’s litugical ornament, liberation from arid reductionistic rationalism, the celebration of „sacred materialism” free from legalism, the wholehearted embrace of majesty and mystery, and stability that outlasts the latest theological or ecclesiastical innovations and that is born of an unwavering devotion to the theology and life of the patristic fathers – all these are common themes cited by converts to Ortodoxy.

Orthodox worship is not a gathering for small talk, nor the time to ‚share a cup of coffee together’. It is instead a sacred movement, a liturgical reenactment of heaven and earth in all its beauty and transcendence, an aesthetic attempt to incarnate the present reality of the future kingdom of God.

In Orthodoxy the criterion of the truth is not external or dogmatic, a speaking to the church, but internal and pneumatic, a living Lord within the church. We might say that the only ultimate theological criterion to which Orthodoxy appeals is the living presence of God himself, who safeguards the church and promises through his Spirit to lead us and guide us into all truth.

Trinity

„Cultura umană – scrie Pavel Floronski despre Troiţa lui Rubliov, în Iconostasul (Ed. Fundaţia Anastasia, 1994) - este reprezentată de edificii, lumea vie - de copac, iar pământul – de stâncă; toate acestea par infirme şi neglijabile faţă de nesfârşita şi neistovita comuniune în dragoste; totul se află aici lângă ea şi pentru ea; căci, prin azurul său, prin muzica splendorii sale, prin situarea sa deasupra deosebirilor dintre bărbat şi femeie, mai presus de vârstă, dincolo de orice condiţionări şi delimitări terestre, comuniunea în dragoste reprezintă cerul însuşi, realitatea necondiţionată, supremul şi adevăratul bine, mai presus de toate câte există. Andrei Rubliov a întruchipat acestă viziunii a lumii, pe cât de cristalină şi de fermă, pe atât de adevărată şi neschimbătoare.”

The drama of God

“Only by giving The Bible a devotional spin when we read it, by taking isolated verses out of context and ignoring the raw whole, by filtering and interpreting, do we “civilize” it. Civilized, The Bible has become a devotional prop of middle class values instead of being the rude challenge to false propriety it actually is. The Bible is a dangerous, uncivilized, abrasive, raw, complicated, aggressive, scandalous, and offensive book.

The Bible is the literature of God, and literature, as every book burner knows, is dangerous. The Bible is the drama of God; it is God’s Hamlet, Canterbury Tales, and Wuthering Heights. The Bible is, among other things, about God, men, women, sex, lies, truth, sin, goodness, fornication, adultery, murder, childbearing, virgins, whores, blasphemy, prayer, wine, food, history, nature, poetry, rape, love, salvation, damnation, temptation, and angels. Today The Bible is widely studied but rarely read. If The Bible were a film, it would be R-rated in some parts, X-rated in others. The Bible is not middle-class. The Bible is not “nice.” The Bible’s tone is closer to that of the late Lenny Bruce than to that of the hushed piety of some ministers.

In some centuries, the church did not allow the common people to read The Bible. Now by spiritualizing it and taming it through devotional and technological interpretations, the church once again muzzles the book in a “damage control” exercise. We now study The Bible, but through a filter of piety that castrates its virility.”

(Franky Schaeffer – Sham Pearls on Real Swine)

Art as a bridge between flesh and soul

„Art tears sown, builds up, and redefines. Art is uncomfortable. Good art (which, among other things, means truth-telling art) is good in itself, even when it is about bad things.

The idea of art being an expression of eternal, common, ageless, human themes is being lost. Therefore art is being lost, pounded to death by the political-religious moralizers.

Good art expresses an interest in everything. Art, like The Bible, is not defined by one period of history. Art explores immorality and immortality. There are no taboo subjects for good art because art is unafraid of the truth. Art, like Christ, comes to sinners in an imperfect world. People who imagine themselves to be perfect do not like art. Art is fleshy yet eternal. Art is human. Art is a mirror to the world. Art is the bridge between flesh and soul.”

(Franky Schaeffer – Sham Pearls on Real Swine)

Tablou, televiziune, icoană

„Mai mult decât oricare din celelalte arte, pictura – scrie Jean-Luc Marion în Crucea vizibilului, carte apărută la Ed. Deisis, în 2000 - are de-a face în mod nemijlocit şi esenţial cu opţiunea morală. Nu degeaba primii creştini revendicau pentru Hristos, care scoate din iad pe cei ţinuţi acolo, titlul de Orfeu. Aducând ne(mai)văzutul la lumină, orice tablou participă la o înviere, orice pictor îl imită pe Hristos.”

Care este statutul imaginii, azi? „Imaginea azi a fost eliberată, e liberă de orice cenzură, de orice limită tehnologică.”, de orice „original”, refuzând să revină la vreun „original”. Azi, imaginea se găseşte eliberată de orice original, devenind ea însăşi numaidecât şi obligatoriu un original („pseudo- sau contra-original”). Astfel, sacrul „nu se mai disimulează, pentru că – afară dacă nu dispare – apare în „marile mese” [grand messes] care constau de acum înainte în congrese politice sau întâlniri sportive decât în celebrări euharistice.”

Ce devine pentru noi imaginea, azi, în epoca audio-vizuală a istoriei? „Mai mult decât o modă – devine o „lume”. O lume în care, ca şi obiectele industriale, „imaginile depind de o producţie, de o societate de producţie”, iar imaginea de televiziune îşi ia drept măsură voyeur-ul: „orice imagine e un idol sau nu este văzută”. „A fi – scrie Marion - înseamnă a fi perceput” - dorinţă de imagine – „dorinţă de a deveni totul o imagine” - ce „epuizează toată înţelepciunea timpului nostru: chiar şi înţeleptul este înţelept prin imaginea sa, e înţelept ca o imagine”.

Ecranul (monitorul) este idolul vremurilor noastre, căci „difuzarea şi producerea de imagini n-are drept scop deschiderea unei lumi, ci închiderea acesteia printr-un ecran; ecranul substituie lucrurilor lumii un idol reînnoit fără încetare de voyeur-i, idol multiplicat fără limite spaţiale şi cronologice, cu scopul de a atinge amploarea cosmică a unei contra-lumi” în care, „structural idolatră, imaginea televizuală ascultă de voyeur şi nu produce decât imagini prostituate”.

Ce loc mai rămâne pentru comunicare, de comuniune? „’Comunicarea’ nu numai că nu comunică nimic – decât numai imagini, idoli de voyeur-i, fără original (aşa cum se întâmplă în cazul icoanei, care ne retrimite spre Prototip) – dar contrazice orice comuniune.”

Lacrimile

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.

(Lucian Blaga – 1919)