Prin 1988 compozitorul Adrian Enescu - cunoscut ca autor de coloane sonore de film (Tănase Scatiu, serialul Ardelenilor, Concurs, Adela, Pas în doi, Dreptate în lanţuri, Ringul, Rezervă la start, Noi, cei din linia întâi – pentru a aminti doar câteva), renumit pentru muzica sa de scenă (Zbor deasupra unui cuib de cuci, Caligula, La ţigănci, Anatomie.Titus.Căderea Romei, Iluzia comică, Triumful dragostei), pentru piesele sale jazz-rock (Prelucrarea după teme de Rachmaninoff, Pe şase, Dedicaţie) sau electronice (albumele Cele 12 luni ale visului, Funky Synthesizer, Invisible Movies), pentru spectacolele de balet ale companiilor din Italia (Dialog cu infinitul, Rădăcini) sau Australia (Raga) cu care a colaborat şi - last, but not least - pentru melodiile sale din zona pop-ului comercial (albumele Bună seara, iubito şi Un buchet de trandafiri au doborât recordurile de încasări în 1988 şi 1989, cucerind prin sound-ul electronic insolit, prin prospeţimea versurilor lui Lucian Avramescu şi prin interpretarea electrizantă a Loredanei Groza) – avea să declare, la finalul unui interviu, că în viitorul mai îndepărtat va scrie muzică simfonică de concert. Şi a adăugat: „Sunt sigur de asta, pentru că am nişte lucruri de spus.” După ce ne-a surprins, încă din anii 70, cu sound-ul electronic inconfundabil al atâtora din muzicile sale, Adrian Enescu ne întinde acum o nouă provocare, prin proiectul de muzică contemporană - instrumente live (flaut, percuţie, violoncel, pian) şi bandă electronică - pe care îl gândeşte şi derulează în prezent. Acest proiect conţine piese precum Reversibil, 10der, The 4est, The 4tune, AtmoSFERIC şi reprezintă ieşirea „la rampă”, în sălile de concert, a muzicilor sale mai noi.
Filarmonica din Timişoara a găzduit – deocamdată - două din ultimele sale lucrări, interpretate în primă audiţie absolută. Astfel, recitalul de flaut al lui Ionuţ Ştefănescu din vara lui 2007 a cuprins şi piesa Ireversibil, iar pe 4 martie 2008 percuţionistul Doru Roman (membru - alături de Ionuţ Ştefănescu şi de pianistul Sorin Petrescu – în trio-ul Contraste, al cărui repertoriu este orientat cu predilecţie spre creaţiile contemporane) a susţinut un recital extraordinar ce a debutat cu piesa lui Adrian Enescu (prezent în sala de concert), Lacrymosa. Două „forţe” dau consistenţă şi culoare Lacrymosei: în prima parte, „forţa brută” (ritmul tobelor din pânza electronică încărcată de gravitate, din fundal), iar în adagio-ul intermediar „forţa spiritualizată” (simfonia sunetelor cristaline de xilofon şi vibrafon). Ultima parte le pune în dialog: ritmodia uverturii, este suprapusă pe jocul notelor limpezi de vibrafon, până la apoteoza sonoră din final. „De la prima audiţie a uneia sau alteia dintre partiturile lui Adrian Enescu concluzia este logică, unică, directă. Auditorul – scria Daniela Caraman-Fotea - este prins, cucerit, se lasă purtat în şuvoiul sonorităţilor luxuriante ale unei muzici de o rară culoare, ca o relevantă dezvăluire a ideii de măiestrie.” Doru Roman, interpretul celei mai recente creaţii de Adrian Enescu, îmi mărturisea că doar puţină reorchestrare lipseşte pentru ca Lacrymosa să devină concert, în straie exclusiv simfonice, şi, de ce nu, să fie astfel plimbată şi cântată în filarmonici.
De doi ani under a new management, Filarmonica Banatul din Timişoara reuşeşte tot mai des să-şi surprindă plăcut spectatorii, oferindu-le prilejul – rar - de a asculta, în primă audiţie sau chiar în primă audiţie absolută, lucrări ale compozitorilor români contemporani. Şi, ceea ce este cu adevărat îmbucurător, publicul timişorean a răspuns pe măsura îndrăznelii cu care a fost provocat. La recitalul lui Doru Roman (care, pe lângă lucrarea lui Adrian Enescu, a mai cuprins creaţii de Ionuţ Ştefănescu, Doina Rotaru, Sorin Lerescu şi Aurel Stroe) sala a fost aproape plină: în jur de 400 de spectatori - o cifră record, dacă ţinem cont că repertoriul a fost exclusiv contemporan şi s-a cântat exclusiv la instrumente clasice de percuţie. E drept, recitalul a avut şi un special guest care a magnetizat, şi el, audienţa - Zoli Toth, de la trupa Sistem, alături de care Doru Roman a interpretat compoziţia lui Aurel Stroe (pentru două percuţii şi bandă) Il giardino delle strutture.
“Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânar angajat în cultura umanistă – scria Constantin Noica în Jurnal de idei - este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui de 60 trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat ?) că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă.” Ce să-i urăm lui Adrian Enescu, acum că împlineşte (pe 31 martie) 60 de ani? Să se gândească, în continuare, la auditorii care nu s-au născut încă şi să aibe inspiraţia, puterea şi liniştea necesare pentru a-şi aduce pe scena de concert – în straie simfonice – armoniile din filme, piese de teatru, din hit-uri pop ori jazz.
1 comment:
Daniela Caraman-Fotea: " Aniversările din ultima vreme, coroborate cu recentele Premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor – foarte la obiect, dar mai ales la... subiecţi în acest an, prilejuiesc bucurii: pe 31 martie Adrian Enescu a împlinit 60 de ani. Fără dicţionar nu i-aş fi ştiut vîrsta, dată fiind generozitatea timpului care nu i-a marcat aspectul. Şi, de fapt, „nu anii din viaţă sunt cei care contează, ci viaţa din anii tăi", spunea Abraham Lincoln. Aceea a lui Adrian Enescu fiind o nesfîrşită reverenţă în faţa muzicii. La dimensiunea opusă descurcăreţilor cu dexterităţi sociale; cu substanţa fină care îl caracterizează plasîndu-l echidistant între cultura de masă şi cea de consum, ambele făcute în majoritate de neprofesionişti. Între cele două, localizez elita culturii, creată de anume artişti, receptată de un anume public. Ea rămîne. Aici a fost şi este locul lui Adrian Enescu. A defrişat în România domeniul tehnicii şi producerii electronice a sunetului în care a investit vastele cunoştiinţe muzicale, talentul aparte, ştiinţa armonică dar melodic. În volumul „Timpul chitarelor electrice” scris de profesionistul telast Doru Ionescu, se consemnează o declaraţie a lui Adrian Enescu: „Am ascultat într-o noapte la Vocea Americii, o prelucrare electronică de muzică simfonică: a lui Isao Tomita pe aparatul numit Moog”. Era un sintetizator de sunete. Atunci s-a produs declicul. Era vorba de transpunerea şi reproducerea pe claviaturi sub mîinile unui singur instrumentist, a unei partituri de Mussorgski, în întreaga ei bogăţie de timbruri: o senzaţie la vremea aceea, anii ’70. Mai tîrziu, Adrian Enescu şi-a cumpărat un asemenea instrument; era o raritate. Aşa a fost însă posibilă concretizarea creaţiilor sale de jazz, jazz rock progresiv, pop, muzica de film, de scenă. Realizarea prin propiile mijloace interpretative, fără apel la instrumentişti sau orchestre, care nu puteau ţine pasul ideilor şi exigenţelor lui, a celei mai dificile sinteze pentru un intelectual: unirea teoriei cu practica. Rezultatul? Alţi confraţi îşi enumeră titlurile creaţiilor. Pentru Adrian Enescu repere sunt premiile luate (aproape ca nu se mai ştie numărul lor), dar şi „harta” continentelor – nu puţine, pe care s-a cîntat şi se cîntă muzica lui – concentrare de ENERGII în armonie. Mari maeştri i-au fost profesori – Aurel Stroe este unul din ei, dar cum spune Sartre - important este ce ai făcut tu cu ceea ce au făcut alţii din tine. În cazul lui Adrian Enescu - o creaţie care pentru mine l-a desemnat întotdeauna a fi ceea ce înţelege englezul prin sintagma – „a composer before his time”. Păstrînd fascinaţia pentru primordial – în speţă cantus firmus; de unde şi implicarea lui în ideea proiectului Enigma al lui Michael Creţu, elevul apoi colaboratorul său celebru.
Din latura pictural-stilistică a lui Adrian Enescu nu lipsesc convenţii graţioase: aşa numesc eu şlagărele pe care le-a semnat. Unul dintre ele, în interpretarea Loredanei Groza, leit motiv al unui actual şi popular serial TV, fiind cel creat pe versurile poetului Lucian Avramescu: „Zăpada palmelor tale”. Îl ascult de multe ori pe săptămînă însoţindu-l cu gîndurile mele bune pentru un compozitor hăruit şi preferat." (31 martie 2008)
Post a Comment