skip to main |
skip to sidebar
Azi a plouat non-stop. De dimineaţă ne-a dus Raluca la şcoală şi, după ce ne-a lăsat pe fiecare la locul său, a pornit-o (pe o ploaie năprasnică şi pe o vizibilitate redusă, pentru că, la 07.30 încă nu se luminase de ziuă) singură la volan (în premieră!) spre serviciul ei. Seara am fost toţi trei la un recital cu Sonatele nr. 6, 7, 8 pentru pian (Petr Limonov – Rusia) şi vioară (Andrei Gocan) de Beethoven. Cu noi în lojă a stat Maria. Theodor a identificat, încă de la primele note, gama fiecărei sonate (la major, do minor, sol major). De la librăria din holul Filarmonicii am luat un calendar superb cu icoane (din acelea care – vorba lui Serghei Bulgakov – „seduc, nu conving”) pictate de Georgios Kordis. Din păcate însă, bisericile ortodoxe (locul care s-ar cuveni să adăpostească aceste comori de artă bizantină) sunt într-o proporţie covârşitoare zugrăvite cu picturi (romantice, zaharisite, „realiste” şi pestriţe) desprinse dintr-un cu totul alt film. Un film ca o interminabilă telenovelă, căruia refuz să-i fiu părtaş.
Nietzsche, mereu preocupat de ideea puterii / slăbiciunii fiinţei omeneşti, de prăpastia dintre credinţa (ideologia) trâmbiţată-n public şi vocea lăuntrică, mărturisitoare de adevăr, a pus în slove dilema – tăind nodul gordian - astfel: „Whoever aims publicly at great things and at length perceives secretly that he is too weak to achieve them, has usually also insufficient strength to renounce his aims publicly, and then inevitably becomes a hypocrite.” Nu mă refer acum la discursul bisericesc, religios, ci la – vai! – mult asemănătorul discurs politic. Într-un regim totalitar (deci străin de liberalismul gândirii, de pluralism, de toleranţă) ce propovăduia uniformizarea gândirii (vezi Orwell’s 1984, Animal Farm) nu se admitea existenţa ipocriţilor, aşa cum nu existau – în acte – şomerii. Nu exista „abatere”, „deviere”, îndoială, nu era loc pentru nuanţe, pentru nimic atipic, insolit. Pe de altă parte, are şi Nietzsche dreptate: ce greu, ce virtually impossible e să nu fii ipocrit, să fii – au contraire – transparent, curat pe dinăuntru şi dintr-o bucată. Şi atunci intervine (sau nu) pneuma (anima) ecclesiastica.
Lui Dan Piţa i-au trebuit vreo 13 ani să ajungă să polemizeze – inteligent, stâpân pe meserie - cu filmele populare (patriotarde şi schematice) cu haiduci, de la mijlocul anilor 60. Povestea haiducului Pantelimon (personajul principal din Dreptate în lanţuri) datează de prin 1970, când Piţa ieşea de pe băncile IATC-ului.
În 1983, filmul său Faleze de nisip, avea să işte mare vâlvă. A fost ciuntit imediat după lansarea sa pe ecrane şi apoi - precum Meandre şi 100 lei (de Mircea Săucan), Reconstituirea şi De ce trag clopotele, Mitică (de Lucian Pintilie) - trecut la categoria forever banned, până în 1990. Regizorul – în mod surprinzător – a intrat în producţie (imediat după interzicerea Falezelor...) cu această poveste retro despre haiduci, cu un titlu care – inevitabil – amintea de nedreptatea ce i se făcuse filmului său precedent. De parc-ar fi vrut să rostească revoltat, într-un glas cu menestrelul Vali Sterian: „În codrul verde nu se mai pierde / Nu se mai vede urmă de cal / Pe la izvoare nu mai apare / Umbra călare-a vreunui haiduc. / Unde s-au dus, când au apus / Anii de sus ai gloriei lor? / Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele? / Caii şi flintele haiducilor? / La drumul mare nu mai apare / Să mai omoare câte-un ciocoi / Să ia toţi banii pentru ţăranii, / Pentru sărmanii plini de nevoi etc.”
Genul de aventuri părea – atunci, ca şi acum - ultrafolosit. Personajul (un justiţiar) trimitea, la o primă privire, la eroii istoricelor filme istorice ori la cele cu comisari. Dar Piţa - ajutat de o echipă de zile mari: directorul de imagine Vlad Păunescu (poezia imaginii sale – scria Eva Sârbu în revista Cinema – „arde chiar şi în alb-negru”) şi compozitorul Adrian Enescu (a cărui muzică – arată aceeaşi Eva Sârbu – „este gravă, majestuoasă, ea nu însoţeşte, ci precede, sugerează sensul imaginilor (...) şi poate că nici nu este muzică, ci un univers de sunete armonioase”) fiind principalii colaboratori, alături de admirabilii actori: Ovidiu-Iuliu Moldovan, Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae, Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Vasile Niţulescu, Patricia Grigoriu, Ana-Maria Călinescu – a ştiut să se ferească de capcanele şi poncifele filmelor „de acţiune”, ce mizează pe spectacol exterior.
Dreptate în lanţuri - realizat, la fel ca filmul lui Mircea Veroiu (cu care a fost comparat), Să mori rănit din dragoste de viaţă, în black & white - îşi propune, aşadar, să radiografieze „jocul secund” şi plin de nuanţe din existenţa unui mit - un personaj sortit să intre în legendă. Filmul lui Piţa e astfel un film nu atât despre un outlaw care omoară ciocoii şi ia de la bogaţi ca să dea la săraci, despre eternul haiduc „frate cu codrul verde”, cât despre ideea de dreptate, care smulge lanţurile de ieri, de azi, dintotdeauna.
Azi a plouat non-stop. De dimineaţă ne-a dus Raluca la şcoală şi, după ce ne-a lăsat pe fiecare la locul său, a pornit-o (pe o ploaie năprasnică şi pe o vizibilitate redusă, pentru că, la 07.30 încă nu se luminase de ziuă) singură la volan (în premieră!) spre serviciul ei. Seara am fost toţi trei la un recital cu Sonatele nr. 6, 7, 8 pentru pian (Petr Limonov – Rusia) şi vioară (Andrei Gocan) de Beethoven. Cu noi în lojă a stat Maria. Theodor a identificat, încă de la primele note, gama fiecărei sonate (la major, do minor, sol major). De la librăria din holul Filarmonicii am luat un calendar superb cu icoane (din acelea care – vorba lui Serghei Bulgakov – „seduc, nu conving”) pictate de Georgios Kordis. Din păcate însă, bisericile ortodoxe (locul care s-ar cuveni să adăpostească aceste comori de artă bizantină) sunt într-o proporţie covârşitoare zugrăvite cu picturi (romantice, zaharisite, „realiste” şi pestriţe) desprinse dintr-un cu totul alt film. Un film ca o interminabilă telenovelă, căruia refuz să-i fiu părtaş. 
