Memento: Mircea Veroiu

Unde şi cum l-am descoperit pe Mircea Veroiu (1941-1997)? Poate prima întâlnire cu el a fost pe micul ecran, prin 1977, când am văzut Dincolo de pod la TV. Tot pe la sfârşitul anilor 70 (1979, cred) aveam să-l văd în Actorul şi sălbaticii (regia: Manole Marcus), în rolul legionarului pus să-l lichideze pe Caratase, dar şi în filmul rusesc Vooruzhyon i ochen opasen / Înarmat şi foarte periculos (alături de actriţa Maria Ploae). Şi tot atunci, la TV, am văzut – singura data – Şapte zile – debutul în lung-metraj al regizorului, alături de doi dintre viitorii săi colaboratori la multe proiecte: operatorul Călin Ghibu şi compozitorul Adrian Enescu, aflaţi şi ei la primul film. N-am văzut niciodată până acum Mânia, iar Hyperion, mărturisesc, n-am rezistat să-l văd până la capăt. A urmat seria a doua a Ardelenilor – primul Veroiu cu priză la „marele public”. La Semnul şarpelui am remarcat atunci muzica şi cântecele interpretate de Radu Gheorghe. Mi-a plăcut inteligentul remix al piesei Bine c-a-nfrunzit pădurea, pe care-o ştiam în varianta folk a lui Doru Stănculescu din coloana sonoră a filmului Porţile albastre ale oraşului (regia: Mircea Mureşan, 1974). Un exerciţiu de stil pe o poveste schematică şi conjuncturală avea să fie Aşteptând un tren – prima colaborare cu un alt mare director de imagine: Doru Mitran.
În 1983 a fost Sfărşitul nopţii – atât de simplu, de adevărat, în ciuda neajunsurilor de ordin tehnic. Excelentă combinaţia alb-negru – color (din final), ca în Rubliov. Un dialog esenţializat, multe personaje secundare ce nu se uită uşor datorită actorilor. În fine, e demnă de lăudat „acrobaţia” lui Veroiu: pornind de la un subiect care – no doubt about it - ar fi fost povestit cu totul altfel de un alt regizor (Pintilie sau Gulea, sau Daneliuc): mult mai „balcanic”, patinând pe „senzaţional” şi pe nelipsitele situaţii „colorate” ce apar în viaţa unui procuror care se ocupă de dosarul unui vatman presupus vinovat pentru ca a omorât un baiat cu tramvaiul, chiar pe zebră. Veroiu însă a preferat să vorbească despre posibila prietenie dintre procuror şi vatman (amândoi nişte „dezrădăcinaţi” şi nişte misfits, tineri veniţi la oraş de undeva de la ţară), despre strădaniile acestui procuror cumsecade (da, există şi aşa ceva!) de a-l salva pe nefericitul vatman de la ani grei de puşcărie, despre deruta vatmanului rămas fără slujbă, fără loc în căminul de nefamilişti, dar la discreţia unui pimp amator de timbre rare. Aproape oricine altcineva ar fi preferat sau partea juridică sau pe cea „picantă” a poveştii - Veroiu se distanţează de ambele şi bine face. Este atent mai degrabă la nuanţe, izbutind – ca în puţine alte cazuri – personaje adevărate atât din mediul celor care „apără legea”, cât şi din mediul lumii interlope. Resursele poetice ale regizorului Veroiu aveau să funcţioneaze - încă - din plin.
A urmat Să mori ranit din dragoste de viaţă. Ţin minte că sala numărul unu a Timişoarei (Capitol) a fost plină. De necrezut. Dar acţiunea se întâmpla prin 1984, când altul era repertoriul, alta difuzarea, alta situaţia programelor TV în România (practic exista doar un singur canal, ce difuza două-trei ore pe zi) etc. Pe atunci am văzut şi Adela (poate prin 1985, totuşi). Deja ştiam la ce să mă aştept de la muzică - Adrian Enescu devenise un nume (Numele, pentru mine) în muzica românească de film. Umbrele soarelui a fost şi el o mare bucurie. Am recunoscut acolo tema din melodia pop (cântată de Gabriel Cotabiţă în Rezervă la start) Doi navigatori, remixată în n variante. Fredonez şi acum câteva teme muzicale din Umbrele soarelui pe care nu le am şi nu le-am avut niciodată înregistrate, dar care mi-au rămas inscripţionate adânc undeva în memoria afectivă. Frumoasă povestea, excelentă imaginea lui Anghel Deca, de neuitat şi re-descoperirea lui Dragoş Pâslaru (dupa Collins din Pruncul..., apariţii episodice în Să mori rănit..., O lacrimă de fată etc.). Nunta de piatră şi Duhul aurului le-am vazut abia după 1990. Remarcabile filme. Mai ales episodul Fefeleaga.

...Restul e tăcere. Şi Somnul insulei – prima dezamăgire de proporţii - şi Craii... şi Femeia în roşu. Toate însumând un deplorabil glissando, o cădere deloc glorioasă. Mai ales despre acestea trei aş spune eu că Veroiu-regizorul, Veroiu-artistul nu s-a implicat în poveste, că a produs nişte poveşti artificiale, cu pretenţii de ‚"artă".
Care e locul lui în cinematografia românească - pentru mine, desigur? După Mircea Săucan – cel din Meandre şi 100 de lei. Sensibil după Dan Piţa – cel din Concurs, din Faleze, din Pas în doi, din Dreptate în lanţuri. Ar fi deci undeva pe locul trei—patru. Probabil că, totuşi, înaintea filmelor "supărate" (şi, adesea, sordide) ale lui Pintilie, Daneliuc, Gulea. Păcat că la nivelul dialogurilor şi al scenariului filmele lui au în general carenţe. Este, cu siguranţă, printre primii cinci în topul meu personal.
Îmi amintesc, de asemenea, că l-am întâlnit pe coridoarele Studioului Solaris, prin 1994, când l-am vizitat acolo pe Dan Piţa. M-a salutat ducându-şi protocolar mâna în dreptul pieptului stâng. L-am revăzut apoi – prin fereastră - la Pizza Hut din Piaţa Romană. Era cu soţia lui, actriţa Elena Albu. De atunci, de fiecare dată când ajungem în Bucureşti şi mergem la o pizza acolo arunc o privire la acea masă de lângă fereastră şi – can’t help it - mă gândesc la el, la ei. Păcat că a îmbătrânit aşa repede, că s-a stins – ca artist – înainte de a se stinge ca regizor şi ca om, biologic. Dar poate că ăsta a fost "bioritmul" lui...