Ana Crîsnic, doctoriţa specializată în cardiologie, exuberantă şi very easy going pe care am întâlnit-o la Sâmbăta de Sus (şi de care ne-am ataşat cu toţii în cele şase zile petrecute acolo, la mănăstire) povestea că se întâmplă ca unii pacienţi, ce tocmai suferiseră un infarct şi fuseseră aduşi la spital, să treacă în lumea cealaltă chiar sub ochii ei. Unii mureau împăcaţi, cu zâmbetul pe buze (asemenea personajului din filmul lui Adrian Lyne, Jacob’s Ladder), alţii însă aveau să ducă lupte dure cu îngerul şi se chinuiau să-şi scoată afară singuri pârdalnicul de suflet...Cu gândul la relatările Anei despre felul cum îşi dau duhul unii oameni mi-am amintit de un cartoon descoperit undeva pe net. Este scrisul pe blog o îndeletnicire cu valenţe escatologice? Pentru cei cu pasiune, ar putea să fie. Iată dovada: o cameră (sau un salon de spital), o femeie (soţia sau poate o asistentă) care vine la un om muribund (soţul sau poate un pacient) ce stă întins în pat şi-i spune: You’re on your death bed. Any last words? La care pacientul răspunde: I can’t talk right now. I’m blogging this. A avea un blog presupune sine qua non să iubeşti – între altele - cuvântul şi lectura. Presupune o nevoie de exprimare, de comunicare, în condiţiile în care ceea ce scrii ştii că poate fi citit (deci judecat, tălmăcit şi răstălmăcit) de oricine îţi înţelege limba, de oriunde ar accesa el sau ea internetul pe pâmântul ăsta. Poate fi – at best - o formă de cucerire treptată a libertăţii şi de căutare de sine, de autodepăsire şi responsabilizare - pentru că a scrie orice şi oricând nu înseamnă deloc a scrie oricum. Cenzura (şi autocenzura) bunului simţ e valabilă şi chiar necesară şi aici.
Le sunt recunoscător celor care m-au încurajat să îmi fac un blog: compozitorul Adrian Enescu, Raluca, Lucian Mircu. Mai întâi A.E. îmi scrie - următor unui schimb de mesaje cu redactorul unui portal de literatură pe internet, care mi-a respins articolul pe care i-l trimisesem, Puncte cardinale, pentru că ar fi prea “teoretic” şi poate chiar “răutăcios” - am scris ironic şi bigot, zice el, despre nudiştii de la Vama Veche: Este obligatoriu să îţi faci un blog, să poţi să scrii aşa cum vrei tu, tot ce îti trece ţie prin cap; încearcă această formă de comunicare...te va ajuta. În ceea ce îl priveşte pe RP, nu ştiu ce e în capul lui, ce l-a deranjat, dar cert nu e un articol interesant pentru Liternet - miroase de la o poştă a gânduri de blog !!! Prmele semnale de feed back (după primele postări) au venit de la prieteni. Oana: Nu mă pot abţine şi trebuie să-ţi spun că blogul tău e de-a dreptul hrănitor. M-am bucurat aşa de mult ieri când l-am văzut pe Marin Sorescu postat de tine pe blog şi astăzi când am găsit, alături de poezii, minunate texte din Gramatica Ortodoxiei de Mihail Neamţu. It makes my day. Adina: Marian, ţi-am "vizitat" blogul şi te felicit pentru ce am găsit acolo. De altfel nici nu puteam să găsesc altceva decât gândurile care te reprezintă, pe care îmi plăcea să le aud când eram colegi la Electrotimiş. Cornel: Iţi mulţumesc frumos pentru invitaţia pe tărâmul blogului tau. Un tărâm care nu încetează a mă uimi atât prin estetica cât şi prin etica aprecierilor cu buna măsură. În special ieri, când încă mai aveam cu mine starea de sărbătoare şi de comuniune rămasă din liturghia sfintei zile de duminică (alaltăieri am mers la capela de pe Bogdăneşti), blogul tău m-a ajutat să mai păstrez puţin acea stare pe care, vai, o erodează în mod inevitabil rutina şi obişnuinţele zilelor pe care le dedicăm pentru "panem nostrum cotidianum". De fapt, şi pentru mărunţişurile zilelor de job (mărunţişuri în care se pot sălăşlui multe duhuri ale trândăviei, ale iubirii de sine, bârfei, ţinerii de minte a răului, lipsei de bunăvoinţă şi ale grijilor inutile) se pare că sunt perfect valabile înţeleptele vorbe ale lui Nicolae de la Rohia (şi de la Jilava) pe care le-ai pus pe blog. Chiar mă gândesc să mi le lipesc undeva aproape de ecranul la care mă închin 8 ore pe zi. Iţi mulţumesc pentru că mi le-ai reamintit şi te rog să mă ierţi că vizitez poate prea rar poiana virtuală de frumos pe care ai construit-o pe web. Timpul scurt şi ...mărunţişurile zilei îşi cer, vai, obolul lor. (...) Mulţumesc pentru "jurnalul de la Sâmbăta de Sus", efectiv m-am delectat citindu-ţi rândurile acestea care sugerează parcă ceva din liniştea şi armonia întinsurilor acoperite cu zăpezi, în care individualismele şi abruptul accidentelor de relief se împacă şi se înfrăţesc, parcă, sub covorul ocrotitor şi a-toate acoperitor al zăpezii. Foarte grăitor este şi pasajul despre Şinca Veche, un loc pe care n-am mai apucat să-l vizităm în primăvară cât am stat la Sâmbăta, dar la care acum, după recomandarea ta şi a Oanei, suntem hotărâţi să ajungem, cu ajutorul şi cu voia Domnului. În fine, tot Adrian Enescu îmi scrie (după ce i-am trimis şi lui aceste feed back-uri): Fascinanţi sunt oamenii ....atunci când sunt sinceri ......ca să vezi că nişte vorbe frumoase, credibile, scrise cu pasiune nasc atâta linişte şi dorinţă de frumos .......mă bucur pentru tine.
