Father & son

De dimineaţă m-am întâlnit pe tramvai cu profesorul Alexandru Metea, cel care mi-a ordonat gândirea în urma lecţiilor sale de gramatică (morfologie şi sintaxă). Orele în care despărţeam frazele în propoziţii, identificam propoziţiile (principale, subiectivele, predicativele, atributive, circumstanţiale etc.) şi analizam morfologic şi sintactic cuvintele dintr-o propoziţie au fost momente de încântare din categoria forget them not. Este unul din cei mai riguroşi dascăli pe care i-am avut.

La prânz, când m-am întors cu Theodor de la şcoală, am mai avut parte de un brief encounter: un om cu mult mai în vârstă ca mine şi care, vreme de-un an (1995-1996), mi-a fost coleg la liceul unde, în primul meu an ca dascăl, am predat. Era cu soţia lui şi peste chipurile lor se putea citi the passage of time. Doi bătrânei cu poveştile lor, cu împlinirile şi neîmplinirile lor. Cu misterul lor. La despărţire, acest om i-a sărutat mâna lui Theodor, care a vrut să ştie cine a fost. Nu i-am spus. Povestea e prea lungă...Mi-am amintit astfel de „morala” din In the Name of the Father (1993) – extraordinar şi tulburător film despre evenimentele dramatice din Irlanda de Nord şi UK. Asta e doar „pata de culoare” locală. Filmul lui Jim Sheridan e însă îndrăgit şi iubit everywhere in the world pentru nucleul său de universal: întoarcerea altui fiu risipitor la tatăl care aşteaptă împăcarea. Un tânăr rebel (Daniel Day Lewis) îşi descoperă tatăl (Pete Postlewhite, un dascăl de şcoală primară „sărac dar cinstit”) în celula închisorii unde filmul ne lasă să înţelegem că au nimerit dintr-o eroare judiciară. Dar în viaţă (spre deosebire de cărţi şi fime) taţii şi fiii nu sunt, vai, „monofonici”. Personalităţile lor, in real life, sunt mai degrabă de tip „stereo” sau „Dolby Surround”. Iar sunetul emis nu este întotdeauna cristalin. Ba din contră, adesea e plin de paraziţi, de întreruperi, de bruiaje. Spre deosebire de majoritatea filmelor, oamenii „în carne şi oase” au orgolii şi răutăţi reale, nu de celuloid. Şi poate că au nevoie – o nevoie nu mai puţin reală – şi de înţelegere, de iertare, de iubire.

Cerul nu iartă pe nimeni

Mă urmăreşte sintagma din titlul romanului Cerul nu iartă pe nimeni (Der Himmel kennt keine Günstlinge) de Eric Maria Remarque, ecranizat liber de Sydney Pollack în 1977 cu titlul Bobby Deerfield. Imaginea creată de aceste cuvinte îmi evocă o atmosferă bergmaniană. Nu vorbea Ingmar Bergman (în a sa trilogie a credinţei: Prin oglindă, Lumină de iarnă şi Tăcerea, dar nu numai) despre „tăcerea lui Dumnezeu”? Nu spunea Călăuza din Stalker că totul depinde de noi, nu de Zonă; că trebuie doar să credem (şi când rosteşte aceste cuvinte îi putem citi pe faţă durerea pricinuită de toţi scepticii şi „deştepţii” acestei lumi, asemenea vampei şi celor doi „intelectuali”, Scriitorul şi Profesorul care ucideau, cu mintea lor, „corola de minuni a lumii”)?

Este, cred, un punct de pornire pe care toţi (well, almost everybody) îl pot accepta. Dar contează ce facem cu această „tăcere”, cu această lipsă de favoritisme „acolo, sus”. Contează, aşadar, cât fiinţăm noi şi cât de liberi suntem. Un punct de vedere întru totul împărtăşit de Nicolae Steinhardt şi de autoarea pe care o citează frecvent, Simone Weil: „Înţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu toţii părăsiţi de Dumnezeu şi că această părăsire totodată este şi semnul suprem al ‚existenţei’ şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu de aceea ‚se retrage’ în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori, mai bine zis, sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.”

Nu rămâne, deci, decât să identificăm „paraziţii” care nu ne lasă să fiinţăm („atâtea păreri de rău care”, vorba lui Blaga, „ne taie pieziş avântul”), gândurile sau privirile prea slobode care sunt ucigătoare de suflet şi ne strecoară-n simţiri un spleen şi-o tristeţe iremediabile. Iar după ce le-am reperat, să ştim să păstrăm distanţa. Şi să ne împărtăşim, dimpotrivă, cu cele de folos sufletului şi fiinţării noastre. Avem de ales – blestem pentru unii, binecuvântare pentru alţii – între autodistrugere (zdrobire) şi devenire întru fiinţă (zidire).

A matter of integrity

De fapt, primirea rece a lui Bobby Deerfield (1977) - în America, mai ales – nu trebuie să mire. Sydney Pollack, în calitate dublă: de regizor şi producător, a filmat cum a vrut el povestea scrisă de Alvin Sargent (pornind de la un roman de Eric Maria Remarque), nu aşa cum ştia că aşteaptă publicul plătitor de bilete. Şi nu mai e un secret pentru nimeni ce anume aşteaptă – en masse – plătitorii de bilete. Cu numai şase ani înainte, la începutul anilor 70, un film ca Love Story a demonstrat (dacă mai era nevoie) ce ingrediente trebuie să aibe un film ca să devină block buster (pe lângă star-uri): o naraţiune sentimentală, o muzică (dacă e cazul) cât mai dulceagă, o punere în scenă cât mai comună (pentru a nu obosi privirea superficială a spectatorului să se împartă între personaje, decoruri, perspective, flash back­-uri etc.). Criteriile au rămas valabile până în ziua de azi, când profeţia lui Ray Bradbury din 451 Fahrenheit începe să se împlinească. Dar Syndey Pollack a ştiut, integru, să spună „Retro, Satana!” acestor clişee şi a ales să facă un film pur şi simplu. Şi-a asumat riscul unor pierderi financiare şi al unei slabe adeziuni a publicului larg (în ciuda promovării sale agresive ca Formula 1 racing movie) şi a criticii. Peste vreo 30 de ani, atât el, cât şi interpretul titular (Al Pacino) aveau să declare că Bobby Deerfield reprezintă o etapă de suflet şi o experienţă pe cât de singulară, pe atât de dragă inimii lor.

Bobby Deerfield e unul din acele filme care – aplecându-te asupra lui – îţi topesc prejudecăţile faţă de ceea ce înseamnă film hollywoodian. Este, totodată, unul din ultimele filme americane (shot entirely in Europe: France, Switzerland, Italy) produse cu puţin înainte ca Hollywood-ul să înceapă să fabrice în serie, aproape fără nicio excepţie, movies, movies, movies.