Tuesday 7 April 2009

Cerul nu iartă pe nimeni

Mă urmăreşte sintagma din titlul romanului Cerul nu iartă pe nimeni (Der Himmel kennt keine Günstlinge) de Eric Maria Remarque, ecranizat liber de Sydney Pollack în 1977 cu titlul Bobby Deerfield. Imaginea creată de aceste cuvinte îmi evocă o atmosferă bergmaniană. Nu vorbea Ingmar Bergman (în a sa trilogie a credinţei: Prin oglindă, Lumină de iarnă şi Tăcerea, dar nu numai) despre „tăcerea lui Dumnezeu”? Nu spunea Călăuza din Stalker că totul depinde de noi, nu de Zonă; că trebuie doar să credem (şi când rosteşte aceste cuvinte îi putem citi pe faţă durerea pricinuită de toţi scepticii şi „deştepţii” acestei lumi, asemenea vampei şi celor doi „intelectuali”, Scriitorul şi Profesorul care ucideau, cu mintea lor, „corola de minuni a lumii”)?

Este, cred, un punct de pornire pe care toţi (well, almost everybody) îl pot accepta. Dar contează ce facem cu această „tăcere”, cu această lipsă de favoritisme „acolo, sus”. Contează, aşadar, cât fiinţăm noi şi cât de liberi suntem. Un punct de vedere întru totul împărtăşit de Nicolae Steinhardt şi de autoarea pe care o citează frecvent, Simone Weil: „Înţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu toţii părăsiţi de Dumnezeu şi că această părăsire totodată este şi semnul suprem al ‚existenţei’ şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu de aceea ‚se retrage’ în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori, mai bine zis, sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.”

Nu rămâne, deci, decât să identificăm „paraziţii” care nu ne lasă să fiinţăm („atâtea păreri de rău care”, vorba lui Blaga, „ne taie pieziş avântul”), gândurile sau privirile prea slobode care sunt ucigătoare de suflet şi ne strecoară-n simţiri un spleen şi-o tristeţe iremediabile. Iar după ce le-am reperat, să ştim să păstrăm distanţa. Şi să ne împărtăşim, dimpotrivă, cu cele de folos sufletului şi fiinţării noastre. Avem de ales – blestem pentru unii, binecuvântare pentru alţii – între autodistrugere (zdrobire) şi devenire întru fiinţă (zidire).

No comments: