De fapt, primirea rece a lui Bobby Deerfield (1977) - în America, mai ales – nu trebuie să mire. Sydney Pollack, în calitate dublă: de regizor şi producător, a filmat cum a vrut el povestea scrisă de Alvin Sargent (pornind de la un roman de Eric Maria Remarque), nu aşa cum ştia că aşteaptă publicul plătitor de bilete. Şi nu mai e un secret pentru nimeni ce anume aşteaptă – en masse – plătitorii de bilete. Cu numai şase ani înainte, la începutul anilor 70, un film ca Love Story a demonstrat (dacă mai era nevoie) ce ingrediente trebuie să aibe un film ca să devină block buster (pe lângă star-uri): o naraţiune sentimentală, o muzică (dacă e cazul) cât mai dulceagă, o punere în scenă cât mai comună (pentru a nu obosi privirea superficială a spectatorului să se împartă între personaje, decoruri, perspective, flash back-uri etc.). Criteriile au rămas valabile până în ziua de azi, când profeţia lui Ray Bradbury din 451 Fahrenheit începe să se împlinească. Dar Syndey Pollack a ştiut, integru, să spună „Retro, Satana!” acestor clişee şi a ales să facă un film pur şi simplu. Şi-a asumat riscul unor pierderi financiare şi al unei slabe adeziuni a publicului larg (în ciuda promovării sale agresive ca Formula 1 racing movie) şi a criticii. Peste vreo 30 de ani, atât el, cât şi interpretul titular (Al Pacino) aveau să declare că Bobby Deerfield reprezintă o etapă de suflet şi o experienţă pe cât de singulară, pe atât de dragă inimii lor.
Bobby Deerfield e unul din acele filme care – aplecându-te asupra lui – îţi topesc prejudecăţile faţă de ceea ce înseamnă film hollywoodian. Este, totodată, unul din ultimele filme americane (shot entirely in Europe: France, Switzerland, Italy) produse cu puţin înainte ca Hollywood-ul să înceapă să fabrice în serie, aproape fără nicio excepţie, movies, movies, movies.
No comments:
Post a Comment