Father & son

De dimineaţă m-am întâlnit pe tramvai cu profesorul Alexandru Metea, cel care mi-a ordonat gândirea în urma lecţiilor sale de gramatică (morfologie şi sintaxă). Orele în care despărţeam frazele în propoziţii, identificam propoziţiile (principale, subiectivele, predicativele, atributive, circumstanţiale etc.) şi analizam morfologic şi sintactic cuvintele dintr-o propoziţie au fost momente de încântare din categoria forget them not. Este unul din cei mai riguroşi dascăli pe care i-am avut.

La prânz, când m-am întors cu Theodor de la şcoală, am mai avut parte de un brief encounter: un om cu mult mai în vârstă ca mine şi care, vreme de-un an (1995-1996), mi-a fost coleg la liceul unde, în primul meu an ca dascăl, am predat. Era cu soţia lui şi peste chipurile lor se putea citi the passage of time. Doi bătrânei cu poveştile lor, cu împlinirile şi neîmplinirile lor. Cu misterul lor. La despărţire, acest om i-a sărutat mâna lui Theodor, care a vrut să ştie cine a fost. Nu i-am spus. Povestea e prea lungă...Mi-am amintit astfel de „morala” din In the Name of the Father (1993) – extraordinar şi tulburător film despre evenimentele dramatice din Irlanda de Nord şi UK. Asta e doar „pata de culoare” locală. Filmul lui Jim Sheridan e însă îndrăgit şi iubit everywhere in the world pentru nucleul său de universal: întoarcerea altui fiu risipitor la tatăl care aşteaptă împăcarea. Un tânăr rebel (Daniel Day Lewis) îşi descoperă tatăl (Pete Postlewhite, un dascăl de şcoală primară „sărac dar cinstit”) în celula închisorii unde filmul ne lasă să înţelegem că au nimerit dintr-o eroare judiciară. Dar în viaţă (spre deosebire de cărţi şi fime) taţii şi fiii nu sunt, vai, „monofonici”. Personalităţile lor, in real life, sunt mai degrabă de tip „stereo” sau „Dolby Surround”. Iar sunetul emis nu este întotdeauna cristalin. Ba din contră, adesea e plin de paraziţi, de întreruperi, de bruiaje. Spre deosebire de majoritatea filmelor, oamenii „în carne şi oase” au orgolii şi răutăţi reale, nu de celuloid. Şi poate că au nevoie – o nevoie nu mai puţin reală – şi de înţelegere, de iertare, de iubire.