O zi specială

Azi (ieri), Theodor a primit în dar un nai. Corneliu Vaida, cunoscutul fotbalist Dorinel Munteanu şi renumitul naist Nicolae Voiculeţ au fost principalii complici ai acestui cadou. Nu este neapărat vorba că Theodor va face vreodată performanţă cu acest instrument, ne-a spus muzicianul. Important e să-şi găsească o modalitate de compensare cu sunetele pianului şi cu trăirea pe care o presupune folosirea instrumentelor cu clape. În plus, naiul este singurul instrument pe care cel care cântă la el nu îl poate vedea. Apreciatul interpret Nicolae Voiculeţ a susţinut la Filarmonică un micro-recital şi sperăm să revină pentru un adevărat recital, ca armoniile lui să bucure cât mai mulţi spectatori. Theodor l-a acompaniat la pian la una dintre piese.

Când a ajuns la Capitol, Theodor era în lacrimi pentru că ştia că e ora lui e somn. A trebuit să-i vorbesc şi s­ă-l fac să înţeleagă că astăzi e o zi specială şi că se va culca puţin mai târziu. Ca bonus, l-am avertizat că vom lua şi nişte măsuri de embargo în următoarele zile dacă nu se potoleşte. Până la urmă s-a liniştit şi, după ce a mulţumit pentru cadoul primit, n-a mai vrut să se despartă de nai.

P.S. Pe drum spre casă – printr-un ciudat aranjament al lui DJ Faust (sau Mefisto?) - am auzit, la radioul din maşină, melodia Banii n-aduc fericirea. Dar dacă nu banii sunt cei care n-aduc fericirea, ci proasta lor gospodărire? Dacă scăparea nu e în fuga de bani, ci într-un management chibzuit al lor? E drept că atunci când ai bani, de multe ori se întâmplă să schimbi pâinea cea de toate zilele cu o bucată (sau mai multe) de … cozonac. E (sau ar trebui să fie) un risc asumat.

Educabilii

Săptămâna trecută elevii mei de clasa a XII-a (de care m-am ataşat mult în cei patru ani de când lucrăm împreună) m-au rugat, încă o dată să vizionăm un film la oră. De peste un an am renunţat să mai vizionez cu ei filme la oră. De ce? Pentru că sunt tot mai conştient că nici măcar unor oameni cu care ai acelaşi background cultural nu le poţi recomanda filme, cărţi, muzici, dar mai unor tineri care nu au adesea răbdarea necesară să înţeleagă convenţii, simboluri, metafore, poezia unui film etc. Dar pentru că mi-au tot cerut să le aduc un film şi pentru că – Ministerul de resort ne învaţă – sunt „educabili” (asta e terminologia care se aplică acum atunci când se face referire la elevi) le-am îndeplinit dorinţa. Am ales All That Jazz (1979). L-am văzut „în serial”, pe parcursul a trei ore. Nu mi-a părut rău. Le-a plăcut. Măcar trei-patru s-au bucurat şi s-au „prins” de fanteziile (halucinaţiile) de pe scenă sau din spital, de „jocul cu Moartea” (şi ce „Moarte”: o Jessica Lange la 30 de ani!) al personajului principal (Roy Schieder) mereu într-o escapadă amoroasă, de muzică şi coregrafie, de costume. E drept, le-am mai explicat şi eu pe ici, pe colo.

Pe mess primesc un mass care sună cam aşa: „În timpul sesiunii, la examenul de Contabilitate Financiara, profesorul întreabă:

- Întrebare de „nota zece”: Cum mă numesc? Toţi tac.

- Întrebare de „nota opt”: La ce obiect aveţi examen? Toţi tac.

- Întrebare de „nota cinci”: Ce culoare are manualul?

Din ultimele rânduri se aude o voce:

- Vrea sa ne pice nesimţitul !!!”

Îmi amintesc de profesorul de fizică pe care l-am avut în liceu. Îi spuneam Max, era un om de milioane şi orele sale erau pline mai ales de … metafizică. Ne-a vorbit despre literatura dintre antichitate şi Renaştere, despre muzica simfonică, despre importanţa lecturii şi a acelor valori în destrămare. În „ora de adio” ne-a spus că şi generaţia lui avea nebuniile ei, făcea trăsnăi, dar parcă ei nu erau atât de blazaţi. Acţiunea (povestea lui) se întâmpla în anul de graţie 1987. Şi el ne spunea, cu vădită mâhnire, că elevii au ajuns atât de blazaţi, de indiferenţi, de neştiutori de carte că orice i-ai pune să-ţi prezinte, să-ţi expună, chiar şi subiectul preferat sau tema cea mai îndrăgită (care-or fi alea?), tot degeaba. Dau din umeri, te fac nesimţit şi spun că vrei să-i pici.