De fiecare dată când revăd finalul à la Rubliov din Sfârşitul nopţii îmi este cu neputinţă să-mi reţin şuvoiul de lacrimi pe care, ca orice sentimental iubitor de film, îl cotizez şi eu. Am şi eu sensibilităţile mele, vorba Comisarului Roman, cel care voia să lucreze „cu mâinile curate”…
Aşadar: un procuror sufletist (Mircea Diaconu) e pe urmele unui presupus infractor (Gheorghe Visu) pe care toate probele îl acuză. A călcat un copil pe zebră şi victima a decedat. Dar procurorul empatizează cu cel pe care îl poate trimite foarte uşor la pârnaie. Simte că omul din faţa lui este nevinovat. Intuieşte (foarte exact, de altfel) disperarea din sufletul acelui vatman (venit, ca şi el, de undeva de la ţară, încă neobişnuit cu oraşul) pe care este decis să-l salveze. Numai că între timp, din disperare, el va accepta ajutorul interlopului Giany (Cornel Patrichi). El îi cere (promiţându-i că-l scapă de pârnaie) să fure un clasor de timbre scumpe din casa unui bătrânel colecţionar ce, seara, servea regulat cina la un lacto-bar.
Procurorul acţionează asemenea binecunoscutului comisar cu sensibilităţi din filmele Nicolaescului şi ajunge cu cinci minute mai repede la locul faptei. Vatmanul, care nu a mai apucat să spargă casa filatelistului, se sperie şi o ia la goană pe străzile centrale ale Bucureştiului. Procurorul, secondat de un miliţian după el. Până când, la un colţ de stradă, vatmanul se întâmplă să îi sară-n faţă unui şofer, izbindu-se din plin de parbrizul maşinii acestuia. Procurorul îl ia în braţe pe accidentat într-o maşină oprită pe loc de miliţianul prompt şi pentru câteva clipe scena aduce a Pieta. „Cum s-a-ntâmplat, dom’le, cum s-a-ntâmplat?” întreabă şoferul care se îndreaptă acum spre spital. „Cum să se-ntâmple, ca de obicei… El i-a ieşit în faţă, ăla a frânat. Brusc.” Şi auzim deodată vocea vatmanului, în timp ce-i vedem chipul încremenit din braţele salvatorului său: „Mi-a sărit în faţă şi-atunci am frânat. Brusc.” Pentru prima data, filmul devine (ca şi la Tarkovski) color. Noaptea – aievea – s-a terminat. Procurorul se plimbă pe malul unui lac, alături de vatman. Nu-şi spun nimic, dar – pe fondul unor sugestive sonorităţi elegiace de Adrian Enescu (autorul muzicii din film) - auzim în continuare câteva replici din timpul anchetei: „Aici în dosar scrie că te-ai născut la Tănăşeşti.” „Da, acolo am şi crescut. Acu’ doi ani am plecat de-acasă.” „Şi, mai făceaţi baie în iazul ăla cu salcia strâmbă-n mijloc?” – vrea să ştie procurorul care, se pare, e de prin părţile acelea. „Nu, a secat de mult. Ne duceam tocmai în vale, la pod.” „Îţi dai seama că dacă eram cu un an-doi mai tânăr mergeam la pescuit împreună?” „Dacă vrei te duc eu la un loc la care ştiu numai eu.” „Hai mă, hai!” încuviinţează procurorul.
A fost sau nu real schimbul de replici din epilog? Dar ce înseamnă până la urmă real? Era, pe undeva, în sufletele celor doi, oricum. Chiar dacă, poate, n-au mai devenit prieteni, căci timpul n-a mai avut răbdare. Un lucru e sigur. Secvenţa de final din Sfârşitul nopţii prefigurează într-un chip profetic ceea ce avea să se întâmple cu regizorul Mircea Veroiu 15 ani mai târziu. Pe patul de moarte, asemenea procurorului milostiv, a fost şi el ocrotit şi îngrijit de bunul său prieten din copilărie, Gelu Netea. Acestuia, Veroiu avea să-i spună, atunci când i s-a propus să se mărturisească: „Lasă-le încolo de ritualuri. Cu barba pe care o ai acum îmi poţi fi duhovnic. Ba chiar te numesc părintele Zosima. Niciunui alt părinte nu i-aş fi mărturisit mai multe decât ţi-am mărturisit ţie. Plus că e pe gratis…”
Marele său prieten de-o viaţă i-a rămas credincios până la capăt. În dimineaţa zilei de 26 decembrie 1997, la ora 9, i-a pus mâna pe piept, i-a simţit în podul palmei ultima bătaie de inimă şi i-a aprins lumânarea creştinească.. „Despre fumul de la Crematoriu – adaugă „părintele Zosima” - nu vreau să spun nimic. N-a fost nici un fum. A fost un curcubeu ce s-a ridicat deasupra unui suflet. Sufletul prietenului meu. Ca o obsesie a Prieteniei. Temă care pe Mircea l-a obsedat toată viaţa. În toate filmele sale. În toate amintirile mele.”
