Sunday 24 August 2008

Muntele ascuns

Apropo de pericopa evanghelică de azi (vindecarea tânărului epileptic), îmi amintesc de o istorisire din Pateric în care un avvă se adresează unui ucenic folosind cuvintele Mântuitorului: „Dacă vei avea credinţă cât un grăunte de muştar, vei zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta...” şi, zicând acestea, muntele de lângă ei chiar a început să se mute „de aici dincolo”. Avva însă, neimpresionat de ascultarea muntelui, îi zice: „Nu cu tine am vorbit, ci cu muntele de îndărătnicie din sufletul fratelui meu mai mic. Tu acuma treci la locul tău.” Şi muntele s-a mutat la loc. De unde se vede treaba că muntele de pizmă, de ţinere de minte a răului, de griji lumeşti, de indiferenţă la soarta aproapelui şi chiar la propria soartă, de necredinţă, de neiubire din sufletul omului este – folosind limbajul fantastic al scriitorilor duhovniceşti – cel mai greu de urnit din loc. E vorba, desigur, despre fantasticul (care la Dostoievski este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”) definit de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, care „nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e simplă schimbare de decor: fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface ştiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul.”