A fi sau a nu fi … struţ?

Am ajuns, printr-o conexiune de link-uri, la un site ortodox foarte bine articulat, argumentat şi realizat grafic. Domnul care – sub anonimat - îl administrează (şi prestează pentru el postări, comentarii, cateheze pravoslavnice etc.) s-a gândit să recomande şi un film – unul singur - care, consideră el, cadrează cu „peisajul”. Acel film se numeşte Pridel Angela. Bună alegere, recunosc. Profilul acestui portal web ar suporta însă foarte, foarte puţine filme care ar corespunde criteriilor nu atât artistice, cât morale, „duhovniceşti” ale blogului respectiv. Deşi, deşi, dacă e să căutăm nod în papură, chiar şi Pridel Angela conţine un potenţial smintitor. Şi mă gândesc mai ales la relaţia ambiguă dintre Maxim şi „îngerul lui păzitor”.

Un prim comentariu la această postare a reuşit să mă amuze. Un cineva, presupus ortodox, se arăta dornic să vază şi dumnealui filmul cu pricina. Dar nu înainte de a-şi lua măsurile de precauţie: „Am ceva întrebări înainte să risc să mă uit la film (pentru cine a văzut filmul): filmul conţine violuri, început de violuri sau alte păcate trupeşti? Dacă da, ce conţine exact? Mulţumesc anticipat! :)” Răspunsul moderatorului de site: „Un glonţ în cap. Dar nu se vede momentul.”… Sigur, e foarte adevărat ce spuneau Părinţii din vechime: „Fereşte-ţi ochii să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul.” Dar tot vorbă înţeleaptă – de la Mântuitor zicere - este şi: „Dacă ochiul tău este curat, atunci trupul tău va fi plin de lumină”.

Îmi amintesc de cartea lui Frank Schaeffer, Sham Pearls for Real Swine. Lectura ei a fost, pentru mine, revoluţionară. Aveam să descopăr atunci un personaj extrem de interesant, un căutător însetat după „Stâlpul şi Temelia Adevărului”. Ce-i drept, setea de frumos şi bine i-au sădit-o în suflet părinţii săi, misionari americani (protestanţi cu mare aplecare către cultura şi arta lumii) în…Italia şi Elveţia. Dar, spre surprinderea multora, toată degringolada protestantă avea să-l ducă spre formele străvechi de rugă şi închinare. A descoperit mai întâi Romano-Catolicismul şi, în final, Ortodoxia. Iată ce spune acolo Schaeffer: „Arta distruge, zideşte şi redefineşte. Arta incomodează. Arta de calitate (care, printre altele, spune adevărul), este bună în sine, chiar atunci când tratează lucruri rele. Arta de calitate este interesată de orice. Arta, la fel ca Biblia, nu este definită de o perioadă istorică anume. Arta explorează imoralitatea şi imortalitatea. Nu există subiecte tabu pentru arta de calitate fiindcă arta nu se teme de adevăr. La fel ca Hristos, arta vine către păcătoşi, într-o lume imperfectă. Cei care se consideră perfecţi nu iubesc arta. Arta este materială şi totuşi veşnică. Arta este omenească. Arta este o oglindă pentru lume. Este puntea dintre trup şi suflet.”

Altfel spus: arta, ca şi viaţa este un risc. Pe care unii şi-l asumă, iar alţii nu, preferând în schimb – vorba profesoarei mele de chimie din liceu – „politica struţului”. Rămâne deci întrebarea: A fi sau a nu fi … struţ?

Almanah Cinema 1978

Pe coperta Almanahului Cinema 1978 zâmbesc cititorilor Florin Piersic şi Ioana Pavelescu, capete de afiş în două premiere ale anului: Eu, tu şi…Ovidiu, respectiv Rătăcire. Almanahul debutează – după deja obişnuita suită de portrete şi citate ale „conducătorului suprem”, pe primele pagini – cu un articol semnat de Ioan Grigorescu şi Valerian Sava: „Locul şi rolul cinematografului românesc în cinematografia contemporană”. Cifre, statistici, evoluţii cantitative şi calitative. Se pune accent, cum altfel, pe filmele preocupate de o „dezbatere etică” a problemelor actualităţii. Pe lângă titluri conjuncturale, care astăzi nu mai spun aproape nimic, sunt citate Ilustrate cu flori de câmp şi Filip cel bun. Din păcate însă grâul (atâta cât e) este amestecat cu neghina şi, pentru cititorul (şi spectatorul) neavizat, Oraşul văzut de sus ori Viforniţa sunt pe aceeaşi treaptă cu Mere roşii sau Cursa. De asemenea, la alte secţiuni (genuri), alături de Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu, Dincolo de pod, Prin cenuşa imperiului se pun alături filme ca: Buzduganul cu trei peceţi, Osânda, Mihai Viteazul sau Nemuritorii.

Luminiţa Ioan se ocupă de felul în care operatorul Ovidiu Gologan traduce fiecare temă vizuală într-o metaforă plastică. Sunt alese, spre exemplificare, două filme: Moara cu noroc şi Pădurea spânzuraţilor. D.I. Suchianu şi H. Dona îşi propun să cerceteze melodrama cinematografică. Gen care presupune – aflăm din manualele de „poetică”: „subiecte extraordinare, senzaţionale, intrigă complicată, amestecând genurile; personaje simplificate şi contrastând unele cu altele; teme moralizatoare, cu stil când pompos, când de o familiaritate trivială”. Concluzia lor: „Melodrama are încă un drum lung”.

Ileana Costin publică un fragment dintr-un interviu dat de Sophia Loren gazetei Journal de dimanche. Celebra vedetă povesteşte acolo viaţa de actriţă, de soţie, de femeie. Cuvintele ei despre emanciparea femeii au ecou chiar şi în zilele noastre: „Cred că familia a ajuns în pericol. Mulţi tineri resping căsătoria. Fetele vor să aibă copii, dar nu vor să aibă soţi. Femeile vor să muncească până la epuizare, dar în afara casei. Unele ajung să se sinucidă sau să-şi omoare copiii. … Copiii noştri suferă, se simt mai puţin iubiţi, mai puţin protejaţi. Unii se refugiază în drog, alţii se sinucid. Celulele familiale sunt distruse.” La rândul ei, Magda Mihăilescu ia în colimator alte metehne ale societăţii de consum: „O tinereţe întârziată dincolo de limitele vârstei. O debusolare fără emfază dar profundă. Viaţa dusă de la o zi la alta fără perspectivă. Aceste trăsături marchează o serie de personaje din filmele recente ale cinematografului societăţii de consum. Care este cauza?” Iar filmele pomenite sunt: Mean Streets, Taxi Driver, Scarecrow, Rocky, Alice Doesn’t Live Here Anymore.

Câţiva actori români răspund la întrebarea: „Ce oameni, ce întâmplări, ce experienţe v-au marcat creaţia?” Ştefan Iordache aminteşte de colegii din institut: „Eram foarte buni prieteni şi ne ţinea şi mai bine alături aceeaşi pasiune nebună pentru teatru. Dormeam în institut, repetam noaptea, repetam ziua, repetam zile şi nopţi ca să ne iasă un gest sau o simplă trecere prin scenă. Au fost dintre cele mai fericite zile din viaţa mea. am fost crescuţi în respect pentru meserie, am fost făcuţi să înţelegem că şi asta este o meserie ca oricare alta, pe care nu poate s-o facă oricine.” Violeta Andrei consideră că întâlnirea cu literatura (Eminescu, Shakespeare, Camil Petrescu, Dostoievski) a fost crucială. La fel, educaţia artistică, care avea să o modeleze decisiv: cunoaşterea literaturii române şi universale, pasiunea pentru muzica clasică, pentru artele plastice. Mariana Mihuţ se consideră un om norocos: „Am lucrat cu colegi şi regizori mari. Cei mai mari. Cum să nu te marcheze acest lucru?” Draga Olteanu-Matei îşi aminteşte: „În noi s-a turnat cu toptanul un har clocotitor” şi-i evocă pe profesorii ei din institut: Mihai Popescu, Tudorel Popa, Alexandru Şahighian, Beate Fredanov, Moni Ghelerter, Al. Finţi. Irina Petrescu este recunoscătoare oamenilor pe care i-a cunoscut, care – fără să ştie – i-au dirijat educaţia, care au urmărit-o: „Nu momente, nu conjuncturi, nu întâmplări. Sau poate câteva momente, câteva conjuncturi, câteva întâmplări…”

Sub genericul „Cinerama”, câţiva regizori îşi prezintă filmele la care lucrează. Între ei, Andrei Tarkovski povesteşte, pe scurt, subiectul din Stalker (Călăuza), unde „Zona este un simplu simbol, o încercare în raport cu care omul poate rămâne în picioare sau se poate prăbuşi.” Concluzia: „Nu reuşeşte să se menţină cu capul sus decât cel care este demn.”

O fotografie din Bobby Deerfield (lansat în 1977) îi surprinde pe Marthe Keller şi Al Pacino, consideraţi „revelaţia anului în America”. În fine, coperta a treia prezintă în avanpremieră un cadru cu Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan şi Mircea Diaconu din „primul western românesc”, aflat în faza de post-producţie: Profetul, aurul şi ardelenii.