A fi sau a nu fi … struţ?

Am ajuns, printr-o conexiune de link-uri, la un site ortodox foarte bine articulat, argumentat şi realizat grafic. Domnul care – sub anonimat - îl administrează (şi prestează pentru el postări, comentarii, cateheze pravoslavnice etc.) s-a gândit să recomande şi un film – unul singur - care, consideră el, cadrează cu „peisajul”. Acel film se numeşte Pridel Angela. Bună alegere, recunosc. Profilul acestui portal web ar suporta însă foarte, foarte puţine filme care ar corespunde criteriilor nu atât artistice, cât morale, „duhovniceşti” ale blogului respectiv. Deşi, deşi, dacă e să căutăm nod în papură, chiar şi Pridel Angela conţine un potenţial smintitor. Şi mă gândesc mai ales la relaţia ambiguă dintre Maxim şi „îngerul lui păzitor”.

Un prim comentariu la această postare a reuşit să mă amuze. Un cineva, presupus ortodox, se arăta dornic să vază şi dumnealui filmul cu pricina. Dar nu înainte de a-şi lua măsurile de precauţie: „Am ceva întrebări înainte să risc să mă uit la film (pentru cine a văzut filmul): filmul conţine violuri, început de violuri sau alte păcate trupeşti? Dacă da, ce conţine exact? Mulţumesc anticipat! :)” Răspunsul moderatorului de site: „Un glonţ în cap. Dar nu se vede momentul.”… Sigur, e foarte adevărat ce spuneau Părinţii din vechime: „Fereşte-ţi ochii să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul.” Dar tot vorbă înţeleaptă – de la Mântuitor zicere - este şi: „Dacă ochiul tău este curat, atunci trupul tău va fi plin de lumină”.

Îmi amintesc de cartea lui Frank Schaeffer, Sham Pearls for Real Swine. Lectura ei a fost, pentru mine, revoluţionară. Aveam să descopăr atunci un personaj extrem de interesant, un căutător însetat după „Stâlpul şi Temelia Adevărului”. Ce-i drept, setea de frumos şi bine i-au sădit-o în suflet părinţii săi, misionari americani (protestanţi cu mare aplecare către cultura şi arta lumii) în…Italia şi Elveţia. Dar, spre surprinderea multora, toată degringolada protestantă avea să-l ducă spre formele străvechi de rugă şi închinare. A descoperit mai întâi Romano-Catolicismul şi, în final, Ortodoxia. Iată ce spune acolo Schaeffer: „Arta distruge, zideşte şi redefineşte. Arta incomodează. Arta de calitate (care, printre altele, spune adevărul), este bună în sine, chiar atunci când tratează lucruri rele. Arta de calitate este interesată de orice. Arta, la fel ca Biblia, nu este definită de o perioadă istorică anume. Arta explorează imoralitatea şi imortalitatea. Nu există subiecte tabu pentru arta de calitate fiindcă arta nu se teme de adevăr. La fel ca Hristos, arta vine către păcătoşi, într-o lume imperfectă. Cei care se consideră perfecţi nu iubesc arta. Arta este materială şi totuşi veşnică. Arta este omenească. Arta este o oglindă pentru lume. Este puntea dintre trup şi suflet.”

Altfel spus: arta, ca şi viaţa este un risc. Pe care unii şi-l asumă, iar alţii nu, preferând în schimb – vorba profesoarei mele de chimie din liceu – „politica struţului”. Rămâne deci întrebarea: A fi sau a nu fi … struţ?