Chained justice

Primesc pe mail de la amicul FD un link la blogul unui poet convertit la monahism. Sunt tras de mânecă pentru a lua notă de Vahtang Kikabidze - un actor şi cântăreţ georgian care, în înţelegerea monahului blogger reprezintă (asemenea mimului Dan Puric la noi?) un simbol de verticalitate. Videoclip-ul ataşat în mesaj (Noi plecăm) nu e rău deloc şi - cu delicateţe şi duioşie – surprinde inevitabilul sentiment de însingurare a artistului septuagenar în mijlocul unei societăţi „emancipate”, în care – spune un vers din melodie - „trecutul nu e la modă”. În parcul acoperit de zăpadă un puşti aruncă un bulgăre de nea în bătrânelul solitar. Cei doi pornesc împreună pe alee, amintind deopotrivă de apropierea dintre Alioşa Karamazov şi copii, (la finalul romanului dostoievskian) şi, mai recent, de relaţia specială dintre şoferul de compresor şi micul violonist (din Katok i skripka / Compresorul şi vioara de Tarkovski). Versurile acestui clip merită pomenite:

Mi-am isprăvit traiul în această lume
Am trăit după conştiinţă şi Dumnezeu mi-i judecător
Sînt tot mai răscolitoare apusurile şi răsăriturile
Şi tot mai rar mă cercetează fiii mei

Fiii mei acum sînt liberi de multe
Desigur, eu nu le mai sînt un învăţător
Ceva important am pierdut azi
Într-o curbă pe care nu am observat-o

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă
Eu voi spune acum ca un demodat
Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,
Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

Patria noastră a fost zgîrcită la milă
Ca o mamă chinuită de sărăcie
Cîte vieţi şi cîte sorţi s-au perindat
Eu cu siguranţă nu aş şti să număr

Dar cînd necazul ne stătea în prag
Noi uitam supărările îndată
Şi, nu întîmplător, în icoane, chipul lui Dumnezeu
Este pururea răbdător şi luminos

Cred că am greşit de multe ori
Şi multe nu am ştiut să le înţelegem
Dar am încercat să trăim după conştiinţă şi demnitate
Ca să păstrăm patria noastră pentru voi.

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă
Eu voi spune acum ca un demodat
Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,
Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

Tot din cyberspace primesc - de data aceasta de la FN - un clip ce surprinde pe unul din monştri sacri ai duhovniciei ortodoxe afurisind, din chilia lui – în faţa unui reporter nevăzut şi a operatorului – pe „sectanţi şi eretici”, ponegrind romano-catolisicmul în numele celor hotărâte de comun acord blah-blah-blah între primul şi ultimul sinod ecumenic bisericesc (sec. IV – sec. VIII), aruncând cu anatema în papistaşi pentru „inovaţiile” (dogma „imaculatei concepţii”, „filioque”, numirea papei „vicar al lui Hristos” etc.) şi „schisma lor”.
Azi, câţiva oameni – între care şi Raluca - au participat în Timişoara la slujba de îngropăciune a tânărului accidentat mortal (de un iresponsabil şofer de Ferrari, care a fugit de la locul accidentului) pe caldarâmul pe care se plimba liniştit cu numai trei seri în urmă. Tot azi (sau one of these days), însă ceva mai spre Apus, şi-au îngropat morţii rudele şi apropiaţii celor ucişi prin moarte violentă în timpul exploziei avionului din Spania. Majoritatea „papistaşi”, „eretici”, „ecumenişti” sau „atei” – ar spune, fără să stea prea mult pe gânduri, mult prea riguroasele spirite „pravoslavnice”, ce nu vor să ştie decât şi numai de un singur lucru: că nu sunt „eretici”. A încerca să li te împotriveşti echivalează cu un gest de prostie asemenea celui săvârşit de Ţugurlan, în volumul I al Moromeţilor. În cartea lui Marin Preda, acest ţăran dintr-o bucată cârteşte – în poiana lui Iocan - la aciuirea „dăştepţilor” din sat (Ilie Moromete, Cocoşilă, Dumitru) pe lângă reprezentanţii corupţi ai partidelor politice din sat, protestează în faţa primarului (liberal) hoţ, care jecmănea – prin morar – întreg satul, ţine piept „jândarului” şi chiar îi confiscă arma, atunci când acesta începe a-l pălmui. Toată revolta lui se termină când vin să-l aresteze. Chained justice - atunci, acum şi forever.