Noiembrie, ultimul bal?

Prinşi cu asupra de măsură de filmele documentare pe care le vizionăm / traducem zilele acestea pentru Documfest ediţia a II-a, am renunţat – între altele – să mai mergem la concerte. Documentarele vizionate (toate care au intrat în finală au ca temă revoluţia anticomunistă din Europa de Est) m-au dus cu gândul înapoi în 1989. Incredibil, dar adevărat: am trecut pe aceleaşi străzi şi eu, în acel decembrie sângeros, am văzut cu ochii mei primele cordoane de soldaţi lângă Hotelul Continental (pe unde trec adesea) prin a căror baricadă n-am mai putut să trec…Parcă niciodată ca acum nu m-au mai înfiorat acele amintiri din 17 decembrie 1989. Când mulţimea începea să fiarbă eu încercam să găsesc un drum spre casă (trebuia să traversez oraşul). Am văzut atunci, din zona Parcului Central, magazinele de blănuri (de lângă cinema Timiş) în flăcări - se întunecase şi flăcările se distingeau uşor în noapte. Apoi plecarea spre gară, căci trebuia să iau trenul înapoi spre compania mea de la ATS (eram „militar în termen”) din unitatea aflată la circa 100km distanţă de urbea mea…Ciudat cum jubileul acestui an mi-a răscolit amintirile acestea din ultimele zile de dictatură, că despre asta este vorba. În noiembrie 1989 fusese ultimul bal (al XIV-lea congres PCR) pentru „odioşii” care – nici măcar n-au visat, poate – urma să fie executaţi prin împuşcare câteva zile mai târziu…

P.S. Un cotidian scoate, azi, un supliment cu DVD. Filmul ales, unul din zecile de filme româneşti (în jur de o sută, aş spune) ce merită incluse în categoria „filme de neuitat”, este … Noiembrie, ultimul bal (Dan Piţa, 1988). Pentru că, da, pe 6 decembrie 2009, o parte din românii care n-au fugit din ţară şi o parte din românii care trăiesc elsewhere vor alege – zic unii – între „prostie” şi „obrăznicie”. Titlul - parte integrală din campania electorală agresiv anti-Popeye (şi pro-uniunea socialist-liberală, pe care unii au numit-o „contra naturii”) a respectivului cotidian – e cu schepsis selectat. Cum ar veni, să citească poporul în ceasul al 12-lea asta: „noiembrie, ultimul bal”. Să vadă şi să-i intre-n cap. Poate-poate, (şi) acest mesaj subliminal, îi determină pe unii încă nehotărâţi să pună ştampila în chenarul tovarăşului care promite să dea de pământ cu „scandalagiul ţării”, să asigure buna înţelegere conjugală a liberalilor cu socialiştii (spre binele obştesc, desigur) şi înaintarea Româniii (sic!) pe „cele mai înalte culmi ale socialismului şi comunismului” (Aplauze prelungite, se scandează: Uraaaaa!, Uraaaaa!)…

Oricum, mă bucură apariţia săptămânală pe DVD (la preţuri accesibile) a câte unui film românesc antologic. Şcoala românească de film – chiar cred asta – merită cercetată măcar pentru acele câteva filme de referinţă pe care le are. O parte dintre ele au apărut în format digital (printre altele: O noapte furtunoasă, Proba de microfon, Cel mai iubit dintre pământeni, Două lozuri, O noapte furtunoasă, Actorul şi sălbaticii, Pădurea spânzuraţilor, Mere roşii, Moromeţii, Un om în loden, Flăcări pe comori, Pădureanca, Ştefan Luchian, Întoarcerea din iad, Undeva în Est, Priveşte înainte cu mânie) altele nădăjduiesc să apară în săptămânile / lunile viitoare. Despre acest film („o meditaţie asupra mizeriei umane, a plafonării vieţii de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri” – Dan Piţa) pot spune că a fost prima dezamăgire pe care mi-a pricinuit-o realizatorul său, care altădată fusese cu adevărat în formă: Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi…

Între turnul Babel şi turnul de fildeş

Să fie drama omului postmodern (a „omului recent”) zbaterea sa între acea room of one’s own (echivalentul turnului de fildeş) şi hoinărirea prin infinitul, pestriţul global village (echivalentul turnului Babel) – oricare ar fi acela: largo sensu tot mampamondu’ ori ademenitoarea (pentru mulţi) Americă, iar stricto sensu cetatea cosmopolită în care vieţuim?

Şi când mă gândesc că mai sunt oameni care – cu o siguranţă de sine pe care nu pot s-o înţeleg în ruptul capului - resping cutare sau cutare termen, aşa-zis politically correct acum, ca „nefiind biblic”, mă întreb dacă este biblică noţiunea (recent exploatată de 1 Decembrie) de român, de românism. Ca şi cum a fi român (= „bun român”) ar presupune automat o garanţie a purităţii, a mântuirii chiar. Iar dacă termenul de român nu este biblic (şi cum ar putea fi?), de unde şi până unde atunci atâtea panglici tricolore pe post de semn de carte între paginile Bibliilor pravoslavnice? De unde şi până unde atâtea drapele tricolore prin biserici? (Care tricolor se ştie de unde şi cum a apărut şi cine i-a fost, vasăzică, mastermind-ul.) Nu, hotărât lucru: atât moneda naţionalistă, cât şi cealaltă, religioasă - bătută şi răsbătută – e valută forte în orice timp istoric. De fapt, pentru mulţi, ele sunt două feţe ale aceleiaşi monede. (Bunăoară pentru tipul uman care, asemenea lui Petre Ţuţea, spune: „Dumnezeu e român. Şi dacă nu, sunt împotriva lui!”)

În ceea ce mă priveşte, rămân solidar cu cei care - oameni şi-atât - îşi rezervă dreptul să filtreze ceea ce le oferă marele sau micul global village în care trăiesc.

P.S. Nu mai departe de ieri am văzut un interesant (şi ironic) documentar de Alexandru Solomon despre capitaliştii post-1990 din România. L-am regăsit acolo, pe acest omniprezent simbol al tinerei şi mai puţin tinerei (noii) generaţii de la noi. Era în palatul său (împodobit – cum altfel? – cu acelaşi gust şi aceleaşi criterii estetice împărtăşite şi de împuşcaţii de la Târgovişte din ziua Crăciunului 1989) şi număra evlavios mătănii, culmea, chiar în faţa celui care-l filma. Fudul exerciţiu mediatic pe care, desigur, nu l-a inventat el. Conjugat cu balamucul politic din aceste zile pre-electorale din România, ridicolul scenei amintite mai că mă face să exclam, ca Bill Murray la sfârşitul lui Tootsie: „That is one nutty hospital!”