Între turnul Babel şi turnul de fildeş

Să fie drama omului postmodern (a „omului recent”) zbaterea sa între acea room of one’s own (echivalentul turnului de fildeş) şi hoinărirea prin infinitul, pestriţul global village (echivalentul turnului Babel) – oricare ar fi acela: largo sensu tot mampamondu’ ori ademenitoarea (pentru mulţi) Americă, iar stricto sensu cetatea cosmopolită în care vieţuim?

Şi când mă gândesc că mai sunt oameni care – cu o siguranţă de sine pe care nu pot s-o înţeleg în ruptul capului - resping cutare sau cutare termen, aşa-zis politically correct acum, ca „nefiind biblic”, mă întreb dacă este biblică noţiunea (recent exploatată de 1 Decembrie) de român, de românism. Ca şi cum a fi român (= „bun român”) ar presupune automat o garanţie a purităţii, a mântuirii chiar. Iar dacă termenul de român nu este biblic (şi cum ar putea fi?), de unde şi până unde atunci atâtea panglici tricolore pe post de semn de carte între paginile Bibliilor pravoslavnice? De unde şi până unde atâtea drapele tricolore prin biserici? (Care tricolor se ştie de unde şi cum a apărut şi cine i-a fost, vasăzică, mastermind-ul.) Nu, hotărât lucru: atât moneda naţionalistă, cât şi cealaltă, religioasă - bătută şi răsbătută – e valută forte în orice timp istoric. De fapt, pentru mulţi, ele sunt două feţe ale aceleiaşi monede. (Bunăoară pentru tipul uman care, asemenea lui Petre Ţuţea, spune: „Dumnezeu e român. Şi dacă nu, sunt împotriva lui!”)

În ceea ce mă priveşte, rămân solidar cu cei care - oameni şi-atât - îşi rezervă dreptul să filtreze ceea ce le oferă marele sau micul global village în care trăiesc.

P.S. Nu mai departe de ieri am văzut un interesant (şi ironic) documentar de Alexandru Solomon despre capitaliştii post-1990 din România. L-am regăsit acolo, pe acest omniprezent simbol al tinerei şi mai puţin tinerei (noii) generaţii de la noi. Era în palatul său (împodobit – cum altfel? – cu acelaşi gust şi aceleaşi criterii estetice împărtăşite şi de împuşcaţii de la Târgovişte din ziua Crăciunului 1989) şi număra evlavios mătănii, culmea, chiar în faţa celui care-l filma. Fudul exerciţiu mediatic pe care, desigur, nu l-a inventat el. Conjugat cu balamucul politic din aceste zile pre-electorale din România, ridicolul scenei amintite mai că mă face să exclam, ca Bill Murray la sfârşitul lui Tootsie: „That is one nutty hospital!”