Romanul lui Mircea Cărtărescu, Orbitor-aripa dreaptă, se anunţă promiţător: atmosferă felliniană (în special Amarcord) plasată însă nu în Italia lui Musollini, ci în România optzecistă a lui Ceauşescu. Un coş (furuncul?) bizar mi-a răsărit pe obrazul drept, datorită unui fir de păr din barbă ce-a crescut răzleţ. Se pare că am piscălit mai mult decât trebuia în zona inflamată şi, în decurs de câteva zile s-a format acolo un fel de nodul plin de puroi. Raluca i-a telefonat Codruţei, care m-a trimis la urgenţe. Aşa că, de ziua praznicului Sf. Ştefan („First Champion of Martyrs”), am fost la Casa Austria, iar o asistentă m-a redirecţionat la serviciul de urgenţe de la clinica de maxilo-faciale. Acolo m-a luat în primire o doctoriţă ce mi-a scormonit cu o pensetă ascuţită furunculul beteag. Nimic grav, zice ea, doar că trebuie să îmi pun comprese cu rivanol.
La întoarcere am trecut pe la neamurile mele – doi bătrânei rămaşi singuri după ce unul din fii cu nevasta lui s-au mutat la bloc, în urma unor neînţelegeri iscate între socru şi noră. De fapt neînţelegerea nu are nume – este una peste tot. Ceea ce diferă este gradul de înverşunare, felul în care este trăită (sau cosmetizată, mai rar sublimată) repulsia, scârba, ura cea până la moarte. Am ascultat plângerile mătuşei mele şi n-am zis nimic. Nici n-aş avea cum, fără să par un ipocrit. Un lucru însă îmi pare de înţeles: mirarea ei, pricinuită de faptul că nimic, nici chiar credinţa în Unul Dumnezeu nu îi face pe oameni să renunţe la mânie, la mândrie şi să caute împăcare, nici chiar praznicele mari de peste an – Crăciunul ce tocmai s-a consumat, de exemplu. Nu o dată mă gândesc la deşertăciunea judecăţilor noastre asupra oamenilor, căci numai cele de pe urmă dau seama de adevăratul caracter al omului. Cine ştie în ce fel creştem sau descreştem sufleteşte, duhovniceşte? Citeşte (=judecă) – vorba cântecului – numai la final...
Seara am fost (cu maşina lui Dorin şi a Liei) într-un sat de pe lângă Buziaş – Racoviţa îi spune – să-l colindăm (au mai fost şi alţii, între care amicii noştri Oana Bica şi Dorel Biro) pe Gelu şi familia sa. Nice people, friendly atmosphere. Pe drum am depănat cu Dorin amintiri legate de muzica uşoară (pop) românească din anii 60-70-80. M-a surprins plăcut şă aflu că Dorin (care în 1989 avea doar 12 ani!) îşi aminteşte cu exactitate – la distanţă de aproape 18 ani de acele vremuri – nume de compozitori, interpreţi, melodii, filme etc. intrate astăzi într-un con de umbră.
Mâine urmează să plecăm pentru o săptămână la mănăstirea Sâmbăta din judeţul Sibiu.
