O altă zi marcată de întoarcerea la natură. După un prânz servit la in-laws mi-a atras atenţia – cu totul întâmplător - un film american pe care n-am reuşit să-l revăd a treia oară: Hannah & Her Sisters de Woody Allen. Cred tot mai tare că filmele acestui cineast ce-şi revendică influenţe bergmaniene (cu trimiteri la Chaplin şi Groucho Max) nu se pretează la prea multe vizionări. Ele pot amuza, eventual, o dată sau de două ori. Ceea ce - ar spune unii - nu e puţin. Mie mi se pare totuşi destul de puţin, în raport cu acele filme evergreen care te bucură la fiecare nouă vizionare. Din fericire, Hannah... aparţine perioadei în care Allen încă mai avea substanţă cât de cât. Cu timpul, şi bruma de umor (bazat mereu pe intertextualitate, pe conotaţii şi subtilităţi culturale de connoiseur, pe comicul absurd) a pălit, lăsând loc gag-urilor amorale şi sinistre de-a dreptul (filme gen Cassandra’s Dream, enunţate încă de la sfârşitul anilor 80, o dată cu Crimes & Misdemeanors). Aşa că am schimbat canalul (deşi iniţial mă bucurasem de programarea la TV a acestui film) pe Mezzo. Spre seară ne-am urcat în maşină (cu Claudiu & Tatiana) şi-am ieşit din nou la ţară. De data asta am ajuns la Casa Altringen dintr-un sat şvăbesc, la 45 km de casă. Pe drum am admirat câmpurile galbene de rapiţă în floare. La întoarcere ne-a prins ploaia, iar eu m-am ales c-o alergie de la praf (sau cu hay fever).
Pe mess un interesant ping-pong de idei cu Ruby. Între altele am dezbătut problema liberului arbitru şi a omniscienţei lui Dumnezeu. Insistenţa cu care mi-a vorbit despre „de ce”-uri şi despre „raţionalizarea” credinţei mi-a amintit de întrebarea cu care Tarkovski îşi încheie opera cinematografică. Ultimul său opus, Offret (dedicat „cu nădejde şi încredere” fiului său), are drept coda întrebarea unui copil care, aplicând pilda pe care i-o povestise tatăl său (o poveste cu tâlc din Pateric, în care un monah îşi arată ascultare faţă de avva punând cu regularitate apă la rădăcina unui pom uscat, pentru ca acesta să rodească la final) cară apă cu două găleţi şi udă un copac fără frunze, apoi se aşează pe spate, la rădăcina lui, şi rosteşte: „In the beginning was the Word...Why is that, Papa?” Această iscodire plină de duioşie este dezarmantă atunci când vine din partea unui copil. Ce bine ar fi ca întrebările noastre iscoditoare (şi adesea vătămătoare) să le adresăm cu inocenţa pruncilor, fără nicio urmă de scepticism cioranian, fără energii „demitizante” şi – mai ales - fără idei preconcepute. Este singura cale prin care ne putem apropia de Cel nu doar omniscient, ci şi omniprezent şi îndelung răbdător cu împietrirea noastră.
