Eyes wide shut

La capelă am ajuns – en famille, toţi şase - printre primii. După slujba-maraton de vreo cinci ceasuri, am stat – la fel ca anul trecut – la o agapă. Prânzul de duminică l-am servit tot în şase. Theodor ne-a cântat (pian şi voce) Hristos a înviat din morţi... iar la sfârşit a rostit de vreo trei ori, cu intonaţie gravă, de preot: Hristos a-nviat! Ne-a mai cântat la pian şi piesa lui Ennio Morricone pe care de la o vreme o îndrăgeşte foarte şi o cântă mereu: „Le vent, le cri” din filmul Le Professionel. După ce a auzit-o, s-a dus singur la pian şi a înecrcat s-o caute pe clapele pianului. Apoi am mers în parc. Spre seară, împreună cu Tatiana & Claudiu am ieşit la ţară, undeva după Sacoşu Turcesc. Am căutat – fără succes, se înserase deja – un câmp cu lalele pestriţe. Un oier ne-a dus într-o pădurice, însă n-am dat de nicio lalea. Am auzit în schimb concertul ciripitoarelor, cântecul cucului, behăit de oi, orăcăit de broaşte, am zărit câteva şopârle, o broscuţă, iar fragii sălbatici erau în floare. Peste tot, parfum de iarbă proaspătă şi miresme de flori de câmp. L-am sunat pe Pr. Valerian şi ne-a vorbit de minunăţia naturii din munţii unde s-a retras, de împăcarea pe care i-a adus-o praznicul Învierii. Omul de azi, spunea el, nu mai poate suporta să trăiască firesc, de aceea se întâmplă atâtea cazuri de sinucideri mai ales primăvara şi toamna, când natura se transformă atât de profund... Ieşirea în natură mi-a amintit de miezul Oglinzii lui Tarkovski. Acolo, doctorul jucat de actorul său-fetiş (Anatoli Soloniţân) spunea că oamenii s-au rupt de natură, că s-au înstrăinat de ritmurile ei, că sunt într-o continuă goană, că nu mai au timp de reflecţii.

Am recitit una din cele 365 de întrebări pe care Zaharia Sângeorzan i le-a adresat lui Nicolae Steinhardt (întrebări publicate într-un volum la Humanitas): „Unde se ascunde azi, Hristos, de lumea nu-l vede, nu-l cheamă, nu-l recunoaşte nu-l ascultă” Răspunde Monahul de la Rohia astfel: „Nu se ascunde, dragul meu, e aici, printre noi, veşnic prezent. Noi suntem cei care ne ascundem de El, care nu-L vedem. Lumea e aceea care nu vede, nu cheamă, nu ascultă. Împărăţia cerurilor, a spus, nu e nici aici, nici acolo, e înlăuntrul nostru. În sarcina noastră va fi s­ă-L căutăm şi să-L aflăm. Dacă gândim că vom da de El în cutare punct ori cutare colţ de stradă nu-L vom întâlni în veci. Grija noastră, şansa noastră stă în a ne deschide ochii... A ni-i deschide larg.” Cu alte cuvinte: vedem numai ce vrem (alegem) să vedem, auzim numai ce vrem (ce ne convine) să auzim. Exact ca în The Point / Oblio, unde, în The Pointless Forest - care nu era pointless (fără rost) deloc - The Rockman îi spune micuţului Oblio „let me hip you to reality, open your mind along with your eyes, you only see what you want to see…” Discursul lui Rockman (acest tip cool al anilor 70) este o laudă adusă lui mother nature cu inflexiuni de rock si jazz, o invocaţie a somnului, un îndemn de a privi lucrurile în profunzime, dar şi de-a te bucura de cele de la suprafaţă (atunci când pomeneşte de păsările care ciripesc, de flori etc.), un amestec de vibraţie şi pace interioară. Morala: „you don’t have to possess a point to have yourself a point”. Altfel spus, nu e nevoie să ai o stea în frunte, ajunge doar să ai un rost, să ai un ţel (a point), să ai aprinsă-n suflet steaua ta. Şi încă ceva, adaugă The Rockman:

„The thing is you see what you want to see and you hear what you want to hear. You dig? Did you ever see Paris?”

“No.”

“Did you ever see New Deli?”

“No.”

“Well, that's it. You see what you want to see and you hear what you want to hear.”