Close encounter of the third kind

Azi, alăturarea de cifre 9/11 are o rezonanţă aparte. Încă doare amintirea a ceea ce s-a întâmplat acum nouă ani în America. Şi nu mă refer la jocurile politice, încă păstrate în regim top secret, care au orchestrat acţiunile de atunci. Pentru că nu e vorba de a fi partizanul unei tabere. Mă gândesc doar că fiinţa omenească e, vai, atât de vulnerabilă, de nepregătită sufleteşte pentru acel close encounter of the third kind cu moartea. Însă nu moartea aceea lină, fără dureri, în patul tău şi înconjurat de cei dragi. Ci groaznicul sfârşit violent: un cutremur devastator, o inundaţie sau infernul din zgârie-nori petrecut în acel 9/11.

Eugen Ionescu (Ucigaş fără simbrie) şi H.G. Welles (Time Machine), comentaţi (în Junalul fericirii) de Steinhardt: „…oraşul perfect şi splendid, numai marmură, flori şi soare, în care locuitorii stau pitiţi în casă, pe sub mobile. Sau New York-ul, Los Angeles, Düsseldorf de astăzi unde nimeni nu îndrăzneşte să iasă jos după înserare. Ori Eloizii şi Morlocii din Time Machine a lui Welles. Noaptea Morlocii îi smulg pe Eloizi din palate şi-i mănâncă. Huliganii metropolelor încă nu-şi mănâncă victimele, deocamdată le jefuiesc şi le omoară. Dar o să vină şi asta, mâncatul, am deplină încredere.”

Am găsit, azi, pe net acest desen de Tudor Jebeleanu. Pare schiţa unui portret de familie: noi trei, cu doar câteva săptămâni (sau luni) înainte de naşterea celui de-al patrulea: Ioan, care stătea cuminte în „antecamera” mămicii lui, şi pe care abia îl aştepta fratele său mai mare, Theodor. Şi noi, desigur. Aşa cum e, acest portret îmi aminteşte de finalul luminos din A şaptea pecete când a scăpat – deocamdată – de Vidma, care-i secerase pe toţi ceilalţi, doar familia de saltimbanci…

Metamorphosis

Grozavă trebuie să fie mirarea unei mame. Să prinzi rod în pântece, să simţi apoi pruncul cum creşte în şi din tine, să-l vezi cum se naşte, cum râde şi cum descoperă lumea. Cum se descoperă. Să-l hrăneşti încă vreo câteva luni cu laptele tău şi să te bucuri de gângurelile ce se războiesc în el din nevoia de a ajunge cuvânt. Şi-apoi să fii nevoită să observi cum „îşi ia zborul”, cum se dezintegrează de mamă pentru a se integra în societate ca să-şi formeze, la rându-i, propria familie.

Am zărit azi, pe stradă, un şofer înfuriat. Dădea enervat din mâini şi bolborosea sudalme către un alt şofer, nevăzut, presupus vinovat. Am suprapus, preţ de o clipă, imaginea acelui om ieşit din minţi, peste imaginea pruncului de câteva luni care va fi fost cândva. Din două una: sau pruncii, în toată splendoarea inocenţei lor, nu sunt adevăraţi sau neadevărată şi ireală este ieşirea din fire a „oamenilor mari”. Din păcate însă, o dată cu trecerea anilor ne vine tot mai uşor să considerăm adevărată şi reală tocmai purtarea nefirească a oamenilor. Avem nevoie de multă putere şi de multă înţelegere pentru a spune, pe un ton hotărât, măştilor lui Aghiuţă: „Nu, domnule!”. Sau „Retro, Satana!”…

Recitesc (şi nu încetez a mă minuna!) din Jurnalul fericirii lui Steinhardt. Câtă împuternicire (în sensul pe care avea să-l dea Monahul Rafail Noica acestui cuvânt: „vistier al bunătăţilor”) a primit el, prin educaţie, de la părinţi…Pe undeva, setea după „dreapta socotinţă” - pe care avea să o afle în chip mistic în Biserică, înainte chiar de anii petrecuţi la ocnă - i-a fost insuflată de acasă. Terenul fusese pregătit. După gratii avea doar să desăvârşească ceea ce – cu gândul şi cu inima – începuse în „civilie”. O ştire de la un post TV local prezintă o generaţie de absolvenţi de Politenhică - promoţia 1960 (cel dintâi an petrecut de Nicolae Steinhardt în închisoare!) - care tocmai şi-au serbat, festiv, 50 de ani de la absolvire. Reportera a intervievat pe câţiva dintre ei. A vrut să ştie doar atât: „Cum v-aţi distrat, ca studenţi?” şi „Aţi copiat la examene?” În felul ei, jurnalista dădea glas „ocupaţiunii mintale” (vorba lui Moromete) a studenţimii de azi. Nu mai e un secret pentru nimeni că studiul şi învăţătura au ajuns pe ultimele locuri – ca interes. Că examenele se cumpără lesne. Că – ademenitoare iluzie – totul e de vânzare.

P.S. Astă-seară, mare chirvai în cartier, la împlinirea a o sută de ani de la alipirea comunei Mehala de urbea mea. Pe atunci se pregătea să vină pe lume bunica mea. În generaţia ei, şapte clase făceau, la ţară, numai cei mai silitori. Liceul sau facultatea erau rezervate doar celor cu mare dragoste de carte. După o sută de ani, se produc pe bandă rulantă diplome de ciclu primar, gimnazial, liceal sau de învăţământ superior. Iar studentul şi elevul („junii corupţi”, „suflete amăgite”, „spirite ameţite”) are – mai mult ca oricând – mintea „ucisă de orgie”, „îmbătată de patimi”, „putredă de spasmuri”, „arsă de beţie” şi „seacă de amor”. Vorba lor – ne spune, din negura vremii, tot Eminescu - „sună ca plâns la cununie”, „ca cobea ce îngână un cânt de veselie”, „ca râsul la mormânt”…