Metamorphosis

Grozavă trebuie să fie mirarea unei mame. Să prinzi rod în pântece, să simţi apoi pruncul cum creşte în şi din tine, să-l vezi cum se naşte, cum râde şi cum descoperă lumea. Cum se descoperă. Să-l hrăneşti încă vreo câteva luni cu laptele tău şi să te bucuri de gângurelile ce se războiesc în el din nevoia de a ajunge cuvânt. Şi-apoi să fii nevoită să observi cum „îşi ia zborul”, cum se dezintegrează de mamă pentru a se integra în societate ca să-şi formeze, la rându-i, propria familie.

Am zărit azi, pe stradă, un şofer înfuriat. Dădea enervat din mâini şi bolborosea sudalme către un alt şofer, nevăzut, presupus vinovat. Am suprapus, preţ de o clipă, imaginea acelui om ieşit din minţi, peste imaginea pruncului de câteva luni care va fi fost cândva. Din două una: sau pruncii, în toată splendoarea inocenţei lor, nu sunt adevăraţi sau neadevărată şi ireală este ieşirea din fire a „oamenilor mari”. Din păcate însă, o dată cu trecerea anilor ne vine tot mai uşor să considerăm adevărată şi reală tocmai purtarea nefirească a oamenilor. Avem nevoie de multă putere şi de multă înţelegere pentru a spune, pe un ton hotărât, măştilor lui Aghiuţă: „Nu, domnule!”. Sau „Retro, Satana!”…

Recitesc (şi nu încetez a mă minuna!) din Jurnalul fericirii lui Steinhardt. Câtă împuternicire (în sensul pe care avea să-l dea Monahul Rafail Noica acestui cuvânt: „vistier al bunătăţilor”) a primit el, prin educaţie, de la părinţi…Pe undeva, setea după „dreapta socotinţă” - pe care avea să o afle în chip mistic în Biserică, înainte chiar de anii petrecuţi la ocnă - i-a fost insuflată de acasă. Terenul fusese pregătit. După gratii avea doar să desăvârşească ceea ce – cu gândul şi cu inima – începuse în „civilie”. O ştire de la un post TV local prezintă o generaţie de absolvenţi de Politenhică - promoţia 1960 (cel dintâi an petrecut de Nicolae Steinhardt în închisoare!) - care tocmai şi-au serbat, festiv, 50 de ani de la absolvire. Reportera a intervievat pe câţiva dintre ei. A vrut să ştie doar atât: „Cum v-aţi distrat, ca studenţi?” şi „Aţi copiat la examene?” În felul ei, jurnalista dădea glas „ocupaţiunii mintale” (vorba lui Moromete) a studenţimii de azi. Nu mai e un secret pentru nimeni că studiul şi învăţătura au ajuns pe ultimele locuri – ca interes. Că examenele se cumpără lesne. Că – ademenitoare iluzie – totul e de vânzare.

P.S. Astă-seară, mare chirvai în cartier, la împlinirea a o sută de ani de la alipirea comunei Mehala de urbea mea. Pe atunci se pregătea să vină pe lume bunica mea. În generaţia ei, şapte clase făceau, la ţară, numai cei mai silitori. Liceul sau facultatea erau rezervate doar celor cu mare dragoste de carte. După o sută de ani, se produc pe bandă rulantă diplome de ciclu primar, gimnazial, liceal sau de învăţământ superior. Iar studentul şi elevul („junii corupţi”, „suflete amăgite”, „spirite ameţite”) are – mai mult ca oricând – mintea „ucisă de orgie”, „îmbătată de patimi”, „putredă de spasmuri”, „arsă de beţie” şi „seacă de amor”. Vorba lor – ne spune, din negura vremii, tot Eminescu - „sună ca plâns la cununie”, „ca cobea ce îngână un cânt de veselie”, „ca râsul la mormânt”…