Virtually impossible

Nietzsche, mereu preocupat de ideea puterii / slăbiciunii fiinţei omeneşti, de prăpastia dintre credinţa (ideologia) trâmbiţată-n public şi vocea lăuntrică, mărturisitoare de adevăr, a pus în slove dilema – tăind nodul gordian - astfel: „Whoever aims publicly at great things and at length perceives secretly that he is too weak to achieve them, has usually also insufficient strength to renounce his aims publicly, and then inevitably becomes a hypocrite.” Nu mă refer acum la discursul bisericesc, religios, ci la – vai! – mult asemănătorul discurs politic. Într-un regim totalitar (deci străin de liberalismul gândirii, de pluralism, de toleranţă) ce propovăduia uniformizarea gândirii (vezi Orwell’s 1984, Animal Farm) nu se admitea existenţa ipocriţilor, aşa cum nu existau – în acte – şomerii. Nu exista „abatere”, „deviere”, îndoială, nu era loc pentru nuanţe, pentru nimic atipic, insolit. Pe de altă parte, are şi Nietzsche dreptate: ce greu, ce virtually impossible e să nu fii ipocrit, să fii – au contraire – transparent, curat pe dinăuntru şi dintr-o bucată. Şi atunci intervine (sau nu) pneuma (anima) ecclesiastica.