Pădurea norvegiană

Sunt ca un paznic de muzeu – un muzeu gol pe care nu-l vizitează nimeni şi pe care îl păzesc doar pentru mine. Aşa gândeşte Watanabe, studentul din Pădurea norvegiană, romanul lui Haruki Murakami. Este de ajuns însa o melodie auzită într-un avion (melodia Beatles-ilor ce dă titlul cărţii) pentru ca muzeul să se populeze în chip miraculos, iar amintirile uitate să înceapă să curgă – proustian şi cinematografic - în şuvoaie, ca într-un (aproape) uitat song românesc din anii 70, cântat de Crina Mardare (muzica: Adrian Enescu):

ce dor mă-nfiora / lanul se-nălţa / drept în faţa mea / parfum de fân cosit / mireasmă de iubit / îmi aducea / ce dor mă-nfiora / soarele apunea / cerul se-nroşea / de flăcări parcă prins / iar sufletu-mi închis / se deschidea / unde-a rămas / vechiul popas / amintiri uitate / unde-a rămas / inima mea / amintiri uitate / din trecut / fugit şi mut / cu dor trăit / şi-apoi părăsit / ce dor mă înfiora / apa de izvor / tresărind uşor / purtând în calea ei / trecute flori de tei / de-atâtea ori / ce dor mă-nfiora / un cuvânt amar / şi-ai plecat hoinar / lăsând în urma ta / neîmplinirea mea / fără habar

Murakami – bună masă! Şi abundent condimentată cu trimiteri la tragedia greacă, scriitori clasici, Thomas Mann şi The Great Gatsby, The Beatles, Miles Davis, Bach, Ravel şi Debussi, Dustin Hoffman şi hit-ul său din 1967, The Graduate.