skip to main |
skip to sidebar
Pe Serghei Bulgakov aveam să-l descopăr atunci când, pe la vârsta de 27 de ani, râvneam să înţeleg de unde vin şi încotro mă îndrept...În cartea sa, Ortodoxia, Bulgakov scrie: „Fiecare din ramurile istorice ale creştinismului universal a primit un dar special, o caracteristică proprie: catolicismul are ca parte darul de a organiza şi de a administra; protestantismul, dar etic al probităţii de viaţă şi al probităţii intelectuale; cât despre popoarele ortodoxe – şi înainte de toate Bizanţul şi Rusia – le-a revenit darul să pătrundă frumuseţea mintală, frumuseţea lumii spirituale”. „Ortodoxia – mai scria Bulgakov - e sănătatea şi echilibrul sufletului. Idealul de bază al Ortodoxiei nu este etic, ci estetic-religios; este viziunea frumuseţii spirituale; pentru a-l apropia, trebuie să ai o artă spirituală. Ortodoxia nu convinge; ea formează şi atrage: acesta este mijlocul ei de acţiune în lume, iar Occidentul poate să găsească o completare a rigidităţii sale în sufletul liber al ortodoxiei, aşa cum Orientul ortodox poate să înveţe de la Occidentul creştin multe lucruri privind organizarea religioasă a vieţii de toate zilele. Căci Marta şi Maria, deşi diferă mult, au fost şi una şi alta iubite de Mântuitorul.” Iată ce scrie şi N. Steinhardt, citându-l pe Paul Evdokimov, în Primejdia mărturisirii: „Nu cumva unitatea treimică a îndumnezeirii poate fi realizată şi în ecleziologie? Nu cumva ortodoxia, catolicismul şi protestantismul reprezintă trei ipostaze ale uneia şi aceleiaşi credinţe? Nu cumva e bine să dăinuie ca atare, exprimând fiecare şi accentuând fiecare o anume trăsătură a credinţei unice? În concepţia aceasta, catolicismul ar reprezenta mai degrabă organizarea şi orânduirea, rânduiala; protestantismul harul şi credinţa personală; ortodoxia: duhovnicia şi cumpănita soluţie a mântuirii prin har, credinţă şi fapte bune.” Cum se cade să citim toate aceste gânduri „ecumenice”, aşadar – spun rigoriştii - „eronate” şi "eretice"? Cu discernământ, desigur. Fiecare o va face după gramele toleranţei sale şi după cât de slab de înger este sau nu. La urma urmei, „conştientizarea”, „trăirea” credinţei, asumarea şi aprofundarea ei este o taină mare, şi la fel de mare e (de)săvârşirea ei, păstrarea ei până în pânzele albe and beyond.
Pe Serghei Bulgakov aveam să-l descopăr atunci când, pe la vârsta de 27 de ani, râvneam să înţeleg de unde vin şi încotro mă îndrept...În cartea sa, Ortodoxia, Bulgakov scrie: „Fiecare din ramurile istorice ale creştinismului universal a primit un dar special, o caracteristică proprie: catolicismul are ca parte darul de a organiza şi de a administra; protestantismul, dar etic al probităţii de viaţă şi al probităţii intelectuale; cât despre popoarele ortodoxe – şi înainte de toate Bizanţul şi Rusia – le-a revenit darul să pătrundă frumuseţea mintală, frumuseţea lumii spirituale”. „Ortodoxia – mai scria Bulgakov - e sănătatea şi echilibrul sufletului. Idealul de bază al Ortodoxiei nu este etic, ci estetic-religios; este viziunea frumuseţii spirituale; pentru a-l apropia, trebuie să ai o artă spirituală. Ortodoxia nu convinge; ea formează şi atrage: acesta este mijlocul ei de acţiune în lume, iar Occidentul poate să găsească o completare a rigidităţii sale în sufletul liber al ortodoxiei, aşa cum Orientul ortodox poate să înveţe de la Occidentul creştin multe lucruri privind organizarea religioasă a vieţii de toate zilele. Căci Marta şi Maria, deşi diferă mult, au fost şi una şi alta iubite de Mântuitorul.” Iată ce scrie şi N. Steinhardt, citându-l pe Paul Evdokimov, în Primejdia mărturisirii: „Nu cumva unitatea treimică a îndumnezeirii poate fi realizată şi în ecleziologie? Nu cumva ortodoxia, catolicismul şi protestantismul reprezintă trei ipostaze ale uneia şi aceleiaşi credinţe? Nu cumva e bine să dăinuie ca atare, exprimând fiecare şi accentuând fiecare o anume trăsătură a credinţei unice? În concepţia aceasta, catolicismul ar reprezenta mai degrabă organizarea şi orânduirea, rânduiala; protestantismul harul şi credinţa personală; ortodoxia: duhovnicia şi cumpănita soluţie a mântuirii prin har, credinţă şi fapte bune.” Cum se cade să citim toate aceste gânduri „ecumenice”, aşadar – spun rigoriştii - „eronate” şi "eretice"? Cu discernământ, desigur. Fiecare o va face după gramele toleranţei sale şi după cât de slab de înger este sau nu. La urma urmei, „conştientizarea”, „trăirea” credinţei, asumarea şi aprofundarea ei este o taină mare, şi la fel de mare e (de)săvârşirea ei, păstrarea ei până în pânzele albe and beyond. 
No comments:
Post a Comment