Fast weekend

Un week-end – încă unul – care a trecut cu viteza luminii. Sâmbătă, puţin după prânz, am ajuns la monastirea de lângă locul în care „munţii noştri aur poartă” (ce i-a inspirat pe cineaştii Dan Piţa, Mircea Veroiu, Iosif Demian, Nicolae Mărgineanu şi Vlad Păunescu să regizeze şi să filmeze acolo adaptările lor după Ion Agârbiceanu – Nunta de piatră, Duhul aurului şi Flăcări pe comori). A doua zi dimineaţa, exact când vesteau clopotele începutul slujbei ceasurilor (premergătoare Sfintei Liturghii), au ajuns – aşa cum ne-a fost vorba – Petre şi ai săi (adică Laura şi Adrian). Totul – au remarcat ei în gând cu noi şi noi am simţit, iar, în gând cu ei – este cu maximă atenţie ales acolo, în „sânul lui Avraam” (de la rânduiala slujbelor la rânduiala pangarului şi a trapezei), ca strugurii de vin: bob cu bob. Pericopa desprinsă din pilda femeii canaanence (cea stăruitoare în cele bune şi mare în credinţa sa) a rotunjit o slujbă solemnă şi percutantă. După o „discuţie de taină” la o cafea am pornit cu toţii spre cetatea unde, seara, urma să se joace o nouă reprezentaţie cu Misterioasa pariziancă după Agenda lui Jean-Claude Carrière (n. 1931). Din adaptările pentru ecran ale scenariilor sale văzusem: Goya’s Gosts, Sommersby, L’associé, Die Blechtrommel, Le charme discret de la bourgeoisie, Taking Off, La voie lactée, Belle de jour.

Spectacolul montat de Ghiţă, cu Laura şi Adrian, surprinde plăcut prin ţinută. Economie de mijloace, ritm, antren şi – mai ales – o „temă de casă” ce mi-a amintit de lecţia lui Bob Fosse (cel din All That Jazz). Acolo era întâlnirea unui coregraf fustangiu (dependent de „vin, cânt şi femei”) cu…Moartea/Viaţa, ce avea chip de înger bălan înveşmântat în straie de mireasă. Subtextul acestei (în aparenţă doar) comedii trimite spre acelaşi lucru: întâlnirea (reală? imaginară?) cu fata neprihănită dă peste cap socotelile unui bărbat ce-şi nota în agendă fiecare „pradă”. Iubirea trezeşte morţii, iar Jean-Jacques este un living dead pe care îl „problematizează” o fată ciudată (nebună? sfântă? vampă?), care-l determină (precum odinioară Sonia Marmeladova pe Rodion Romanovici Raskolnikov) să lase tot ce are pentru a putea pune început bun devenirii sale întru fiinţă. Într-un ev în care vulgaritatea confiscă atâtea suflete, iată o piesă în care accentele se pun altfel: pe desprinderea de „carnal”. Cunoaşterea, în piesa regizată de Petre Nicolae, nu mai este una carnală (mai mult: experienţele – repetate, minuţios contabilizate – de tip carnal knowledge sunt luate în derâdere), ci una…ontologică. Misterioasa pariziancă este sinonimul aventurii întru anevoioasa recompunere (din ţăndări) a unui suflet aflat în deşirare. Iar Susanne este fata ce pare să ne transmită că „nu cunoaşterea limpezeşte taina, ci taina limpezeşte cunoaşterea”.

Paradoxal, printre situaţiile comice şi replicile inteligente din această piesă-apolog, se insinuează ideea că „ruşinea salvează omenirea”, aşa cum reiese din scena ce marchează, probabil, începutul schimbării (transformării, restaurării) lui Jean-Jacques. Când e pe punctul de a-şi viola noua „victimă” (cu numărul de ordine 135 în agenda sa), aude vorbele acesteia ce au fermitatea şi blândeţea Soniei din Crimă şi pedeapsă, care, fără s­ă-l privească, îi spune: „Acum aveţi nişte gânduri care nu-mi plac”. Iar masculul din el, aparent incurabil, este copleşit de ruşine. Abia acum poate primi „transferul de personalitate” (de umanitate) care să-l smulgă dintr-o existenţă plată, monotonă, searbădă. Abia acum este pregătit să înceapă temerarul urcuş spre sine.