Thursday 16 April 2009

Monahul nepereche

Intransigenţa dogmatică („flexibilitatea în interiorul dogmei, din care toţi am avea de învăţat câte ceva”, arată George Ardeleanu) era, pentru Nicolae Steinhardt, reflexul unui rigid sistem totalitar. Proaspătul neofit (a se citi în Jurnalul fericirii) a ţinut să fie primit, prin botez, în Biserica Ortodoxă – pe şest, „ca într-un hold-up ­– în prezenţa nu doar a unui preot ortodox, ci şi a unora romano-catolici, greco-catolici şi chiar protestanţi. Şi totuşi, în celula închisorii, el avea să exclame (pentru sine): „Ce bine că sunt ortodox!”, dar asta nu l-a împiedicat să consemneze: „semn de nobleţe: a vorbi respectuos pe adversari”. Pentru că: „oricât aş fi (şi sunt) de ecumenic, n-aş putea în ruptul capului să renunţ la ortodoxie” – scrie N. Steinhardt într-o scrisoare către Virgil Nemoianu, datată Chevetogne, 8 noiembrie 1979, pe când se afla câteva zile în acea mănăstire benedictină. Şi încă ceva: semnificaţia politeţii avea să o deprindă mai ales în urma celor cinci ani de temniţă şi să o redea în stilu-i caracteristic în acelaşi Jurnal: „să poftească vreunul să-mi spună, după ce am trecut pe la Securitate, am făcut cinci ani de puşcărie şi trei ani de muncă manuală alături de ţigani, că politeţea e o deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip în faţă – să-mi moară mama, să fiu nebun şi să-mi sară ochii de nu”. Oaze de politeţe, „canaliile cumsecade” întâlnite prin închisorile comuniste nu dovedesc în niciun caz că regimul comunist e bun; dimpotrivă, dovedesc că „în comunism binele nu poate fi săvârşit decât accidental şi prin încălcarea principiilor care-i stau la bază” şi că „Dumnezeu e dincolo de bine şi rău...”

Impresionantă este la monahul de la Rohia – acest călugăr nepereche - eleganţa cu care a ştiut să se păstreze departe de orice polemică sterilă pe teme dogmatice, rămânând fidel dreptei socotinţe pe care domeneşte în repetate rânduri în scrierile sale. „Ortodoxia lui” – afirma Sanda Stolojan – „reprezintă ceea ce este mai bun în credinţa creştină, spiritul de milă şi de toleranţă, susţinut de spiritul de luptă totdeauna treaz”. Convertirea sa la ortodoxie s-a produs după ce s-a străduit, o vreme, să fie un „bun evreu”, frecventând sinagogile şi citind Vechiul testament în original. Avea să afirme însă că „religia evreiască e o religie în suspensie”, iar sinagogile nu-s decât „case memoriale”. Experienţa religioasă din iudaism îi lasă impresia că este „o memorizare şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează”. Infernul temniţelor comuniste şi datul cu capul de pereţi (la propriu) aveau să-l determine să se boteze, pentru a nu muri nebotezat. Mare trebuie să-i fi fost credinţa!

Disponibilitatea comunicaţională a monahlui Nicolae Steinhardt este singulară. „Astăzi” – notează George Ardeleanu în Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, p. 40se încearcă o paralelă între convertirea monahală a postmodernistului Ştefan Baştovoi şi cea a lui Steinhardt. Este, în opinia noastră, o mare diferenţă. Trecând la monahism, Savatie Baştovoi a rupt radical cu trecutul său cultural, laic, postmodernist sau nu (cel puţin aşa reiese din interviuri). Steinhardt însă nu s-a despărţit niciodată de un asemenea trecut. Nici măcar râzând...” Şi, arată în continuare G. Ardeleanu: „părintele Nicolae are o şansă minunată în înţelegerea părintelui Serafim ori a părintelui Iustinian Chira. Când acesta din urmă este întrebat de proaspătul monah dacă în noua lui „situare” mai are voie să scrie, înţeleptul ierarh îi răspunde iniţial „Nu”, provocând un moment de perplexitate, după care adaugă „Nu ai voie să scrii ca şi până acum, ci să scrii mult mai mult. Să scrii mereu, aceasta este ascultarea pe care ţi-o dau eu.

No comments: