Pe plaiurile sfinte

Aşa cum uneori ajunge un cuvânt, un gest, o idee să te tulbure profund, alteori e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit. Sfinţii Părinţi ai Bisericii recomadau (sau, după unii, chiar porunceau) ca lucrul mâinilor (munca) să se îmbine mereu cu rugăciunea, pentru ca omul să nu cadă în deznădejde. Altfel spus, akedia şi toate bolile sufleteşti s-ar datora oboselii, predispoziţiei exagerate a omului spre lene.
Viaţa este, invariabil, o sumă de întâlniri ziditoare (cu oameni care îţi reactivează, uneori cu o forţă ce frizează fanatismul, organul atrofiat al credinţei, acela care – spune Călăuza din Stalker – s-a atrofiat pentru că nu e folosit) şi de întâlniri zdrobitoare (cu semeni care sunt predispuşi să demitizeze totul, să dinamiteze - asemenea Profesorului din acelaşi opus tarkovskian – Zona, magazinul de vise, spaţiul sacru par excellence, în care toate dorinţele devin realitate). Sănătatea noastră depinde, aşadar, de felul în care ne pricepem să asimilăm ceea ce ne hrăneşte şi să filtrăm (pentru a elimina apoi prin nefronii conştiinţei noastre) tot ceea ce e – potenţial – vătămător, tot ceea ce pârjoleşte şi sluţeşte.
Astă-seară, cele (aprox.) 30’ în care – graţie celui care a născocit telefonia mobilă – am vorbit cu Pr. Valerian ne-au umplut de bucurie. Ne-a amintit – din depărtarea schitului unde vieţuieşte acum - că prin tot ceea ce facem nu trebuie să căutăm să mulţumim cu orice preţ pe oamenii care – pentru o vreme doar – fac umbră pământului. Că trebuie să trăim şi să muncim ca şi când, ca şi cum ne-ar privi, din cer de undeva, the immortal eyes of truth. Că – spune cu subînţeles Părintele, fiindcă ştie cât iubesc Meandrele lui Mircea Săucan – atunci când suntem în meandre, să nu ne fie frică a ne arăta ei, oglinzii, aşa cum suntem. (Ce altceva este dezvelirea noastră de vicleşug, de măşti înaintea Celui Preaînalt, decât curajul de a ne privi propriul chip nefardat – şi schimonosit de păcate, de minciună - în oglindă?) După fiecare petrecere în preajma sa (chiar şi de la distanţă, uniţi doar de undele telefonului celular) îmi doresc, pentru un timp, să nu mai vorbesc. Sau, dacă nu mă pot ţine, să fiu mai atent cu ceea ce gândesc, spun, făptuiesc. Atunci îmi este mai uşor să înţeleg versurile lui Ioan Alexandru (şi să simt – fie şi pentru câteva clipe doar - cele spuse de Petre Ţuţea: România este marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ): „Acolo sus e neamul meu / plecat cu turmele, pe plaiurile sfinte.”