Dacă Rubliov-ul de Ev Mediu a început cu prologul unui zbor cu balonul, Solyaris-ul erei spaţiale începe cu două picioare bine înfipte în pământ. După ce îşi vizitează casa părintească şi pe tatăl său, astronautul-psiholog Kris Kelvin este trimis în misiune pe planeta Solaris (o planetă îndepărtată, ocupată aproape în întregime de un ocean înzestrat cu raţiune – o formă de viaţă cu care savanţii încearcă de mult să stabilească un contact) pentru a clarifica observaţiile făcute de Berton (predecesorul lui) asupra direcţiei greşite pe care a apucat-o solaristica. Asemenea celorlalţi solaristicieni, Kris se îndoieşte de valoarea ştiinţifică a mărturiilor lui Berton şi tratează şi el cu ironie avertismentul acestuia de a se purta „moral” cu planeta investigată. Staţia cosmică de pe Solaris este într-o stare de semi-abandon, după ce un membru al echipajului (Gibarian) se sinucide (nu înainte de a lăsa o înregistrare video pentru Kris, în care ţine să-i comunice că gestul său e motivat nu atât de nebunie, ci mai degrabă de...o problemă de conştiinţă), iar ceilalţi (Sartorius şi Snaut) sunt bântuiţi de nevroze şi par chinuiţi de halucinaţii – propriile materializări ale celor mai tainice colţuri de memorie (imagini - ascunse adânc în sufletul savanţilor - ale unor fiinţe de mult dispărute, ce îi silesc pe eroi să se confrunte cu propria conştiinţă) de care n-au putut să se despartă nici chiar atunci când au venit pe Solaris. „Vizitatorii de pe Solaris – afirma Tarkovski în jurnalul său, Time Within Time – sunt întruchipări ale tentaţiilor, dorinţelor şi vinii înăbuşite care chinuie mintea omului.” Kris este cel mai norocos dintre ei, fiind vizitat de „copia” fostei sale iubite (Hari), alături de care retrăieşte momente marcante ale trecutului lor împreună.
Este binecunoscută intenţia lui Tarkovski de a elimina în totalitate raportul cu SF-ul (plasarea acţiunii pe planeta Solaris) din scenariul literar al filmului. Planurile i-au fost dejucate de autorul cărţii (Lem), care s-a opus şi a ameninţat cu retragerea dreptului de ecranizare. S-a ajuns la un compromis, astfel că ecranizarea adaugă scenelor din cosmos scene de pe Pământ: „Aveam nevoie de Pământ – arăta regizorul - pentru a sublinia contrastele. Voiam ca spectatorul să poată aprecia frumuseţea Pământului, să se gândească la ea şi, revenind de pe Solaris, să simtă durerea mistuitoare a nostalgiei.” Dar chiar şi aşa, la o analiză mai amănunţită, Solyaris (considerat de autorul său, drept cel mai puţin reuşit film al său, fiind în acelaşi timp şi cel mai difuzat în străinătate) este mai degrabă un film de con-ştiinţă şi ficţiune şi poate că nu este vorba nici măcar de ficţiune, ci de realism - în sensul dat de Tarkovski însuşi noţiunii de realism: „Arta devine realistă când cauţi să exprimi un ideal moral, pentru că Artistul exprimă Adevărul prin chipul realităţii”. Citit astfel, în Solyaris Tarkovski îşi asumă povestea şi constrângerile genului SF ca pe un pretext sub a cărui îmbrăcăminte se poate desluşi – după cum observa Costion Nicolescu – „o foarte gravă meditaţie despre destinul eshatologic al umanităţii, despre supravieţuirea prin iubire”. Prin iubire şi, nu mai puţin, prin neuitare, căci „eroii tarkovskieni – o spune tot Nicolescu – sunt cu atât mai vii cu cât reuşesc să salveze din uitare, într-o conştiinţă proaspătă şi implicată, cât mai multe dintre faptele personale şi dintre cele ale umanităţii, în general”. În filmul lui Tarkovski, casa părintească (de pe Pământ) şi salonul-bibliotecă (de pe staţia cosmică) – amenajate asemănător – evocă sugestiv întreaga cultură a lumii, prin trimiteri literare (Don Quijote, Tolstoi, Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt), sculpturale (Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach) etc. Atât psihologul Kris, cât şi Hari se umanizează din ce în ce mai mult pe măsură ce îşi amintesc propria istorie. În Stalker Călăuza îi spune Scriitorului, în pragul Zonei, să se gândească la propria viaţă pentru că oamenii, atunci când îşi amintesc întreaga viaţă devin mai buni, devin mai oameni. Solyaris devine astfel o celebrare a valorilor umane şi a puterii de a iubi într-un univers indiferent şi chiar ostil. Unul dintre savanţii de pe Solaris, într-un moment de euforie dă glas concluziei amare la care a ajuns după ani şi ani de cercetări şi investigaţii ştiinţifice: „Nu dorim să cucerim cosmosul, ci doar să extindem Pământul la dimensiunile Universului. Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!” Pătrundem, cu Solyaris, într-o altfel de zonă crepusculară, în care civilizaţia invadează natura. Un băieţel de vreo zece ani întâlneşte un cal într-un grajd şi se dă speriat înapoi, ca dinaintea unui dragon. Un personaj traversează distanţe ce par nesfârşite într-o maşină dotată cu şofer automat, prin tunelele interminabile ale unei autostrăzi (filmările sunt făcute în Japonia) şi întreaga lume pare nebună, nebună, nebună. Nu întâmplător, casa părintească a lui Kris este pe o insulă – o vom vedea şi în secvenţa din final (compleşitoare datorită imaginii lui Vadim Iusov, dar şi coloanei sonore a lui Eduard Artemiev, ce conturează – pe tot parcursul filmului - un năucitor univers audio-vizual), când ea apare tot mai mică, înghiţită aproape în oceanul-conştiinţă.
Final de odisee: Kris se întoarce (sau îşi închipuie că se întoarce) la casa părintească şi îngenunchează în faţa tatălui său, într-o ipostază ce aminteşte clar de tabloul lui Rembrandt (The Return of the Prodigal Son). Deodată, atâtea şi atâtea neînţelesuri se preschimbă-n gândul limpede (o replică rostită de Kris, în momentul în care a început să deprindă lecţia oceanului gânditor) care poate sta drept coda acestui film: „Ruşinea va salva omenirea.”
No comments:
Post a Comment