Tapiserii medievale în mişcare - Shichinin No Samurai / Cei şapte samurai

Cel mai grandios film japonez realizat până la acea dată (durata filmărilor de 18 luni, buget de jumătate de milion de $, procedee tehnice neobişnuite), Cei şapte samurai reprezintă o etapă importantă în evoluţia estetică şi filosofică a lui Akira Kurosawa. Filmul (distins cu „Leul de Argint” la Veneţia, în 1954) reia o temă prezentă în mai toate operele sale: lupta unui individ sau a unui grup de indivizi, bine portretizaţi, împotriva rezistenţei inerte sau active a celor din jur, pentru a le arăta calea unor ameliorări posibile. Reprezentant de frunte a ceea ce s-ar putea numi „neorealismul japonez”, lui Kurosawa îi plăcea să afirme că tema centrală a filmelor sale (care, atunci când nu evocă istoria şi actualitatea niponă, respiră psihologii şi drame din Shakespeare, Dostoievski, Gorki) decurgea dintr-o întrebare: „De ce oamenii nu pot să trăiască în înţelegere, în bucurie, în bunătate? De ce oamenii nu încearcă să fie mai fericiţi împreună?”

Ideea filmului i-a fost dată lui Kurosawa de lectura unei istorioare medievale japoneze ce relata cazul unui sat întreg care a închiriat samurai pentru a se apăra de bandiţi. Ca anvergură şi naraţiune cinematografică Cei şapte samurai – după mulţi primul film de acţiune modern - rivalizează cu vârfurile creaţiei lui Griffith şi Eisenstein. Vizual, filmul lui Kurosawa este o tapiserie în mişcare, iar paralela cu unul din cele mai cunoscute file ale lui Kurosawa (Rashômon – „Leul de Aur” la Veneţia, în 1951), cu Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie (realizat de Kenji Mizoguchi în 1953, având acţiunea plasată tot în Japonia veacului al XVI-lea, film premiat cu „Leul de Argint” la Veneţia, în 1953), cu pictura clasică japoneză şi chiar cu flamandul Breughel este chiar necesară. „Pentru secvenţa finală a bătăliei dintre samurai şi bandiţi – observa David A. Coook în a sa amplă antologie de studii filmice The History of the Narrative Film - Kurosawa a imaginat o lungă secvenţă antologică ce aminteşte, prin montaj, de masacrul de pe treptele Odessei din Potemkin.” Alţi critici – între care Faroh Gaffary – au remarcat violenţa caracterelor, supleţea execuţiei, vitalitatea muzicii (Fumio Hayasaka) şi frumuseţea plastică a imaginilor (Asakazu Nakai) – calităţi neprăfuite de vreme ce fac din acest evergreen al celei de-a şaptea arte una dintre culmile cinematografului-spectacol. Este greu de închipuit acest film fără prezenţa lui Kikuchio, cel de-al şaptelea samurai, interpretat de Toshirô Mifune – actor la care stăpânirea de sine constituia întotdeauna un prilej de fascinaţie şi care ascundea, în spatele nestrămutatei sale determinări, o iraţionalitate adesea explozivă şi un excepţional simţ al umorului.

„Omul – scria Donald Richie, autor american care a trăit mai bine de jumătate de secol în Japonia şi a scris pe larg despre cinematograful japonez, cu precădere despre opera lui Kurosawa şi ale lui Ozu - trebuie să lupte pentru a menţine speranţa în mijlocul acestei lumi lipsite de speranţă şi în această luptă toţi oamenii sunt fraţi. Aceasta este ideea centrală a filmelor lui Kurosawa, care, în majoritatea lor, înfaţişează drumul de la disperare la speranţă şi de aceea filmele lui sunt atat de semnificative.”