Discurs şi reprezentare - A bout de souffle / Cu sufletul la gură

Nu putem vorbi despre A bout de souffle / Cu sufletul la gură fără a-l situa în ceea ce s-a numit, în anii şaizeci, Noul Val („la nouvelle vague”). Reprezentanţii acestui curent inovator (François Truffaut, Jean-Luc Godard, Louis Malle, Claude Chabrol, Jacques Rivette, Eric Rohmer, Alain Resnais, Roger Vadim, Agnès Varda) frecventează Cinemateca Franceză şi sunt interesaţi de documentar (unii dintre ei chiar l-au practicat), provin din medii sociale diferite, sunt diferiţi ca preocupări şi stil şi s-au format la şcoala revistei Cahiers du cinéma.

Filmele Noului Val polemizează cu cinematograful anilor patruzeci („le cinéma de papa”), propunând un stil eliptic ce sfida regulile regiei convenţionale. Astfel, mişcările de aparat îşi pierd din eleganţă devenind dure şi lipsite de rafinament, naraţiunea clasică este abandonată în favoarea naraţiunii dezordonate, dezlânate, repetitive şi pline de inconsecvenţe, de schimbări bruşte de ton.

Pentru cineaştii Noului Val conta nu doar aspectul reprezentaţional (spunerea poveştii), ci şi acela discursiv (comentariul critic despre felul în care poveştile erau spuse). Rezultatul: „un discurs asupra reprezentarii.” (Sam Rohdie) În A bout de souffle nu atât povestea în sine / „reprezentarea” (un tânăr gangster fură o maşină, omoară un poliţist, iar la urmă este trădat de iubita sa şi ucis în stradă) a contribuit la transformarea limbajului cinematografic din anii şaizeci, cât mai ales „discursul asupra poveştii”.

Sfidarea canoanelor gramaticii şi sintaxei filmice traditionale din A bout de souffle, stilul său eliptic şi abordarea individualistă au fost factorii decisivi care aveau să influenţeze o serie de pelicule ulterioare, până în ziua de azi. Succesul câştigat de Godard a demonstrat posibilitatea realizării de filme cu buget redus, în manieră independentă, să impună supremaţia regizorului (la politique des auteurs), restabilind legătura cu reprezentanţii realismului poetic - „creatorii adevăratei tradiţii a cinematografului francez”: Abel Gance, Jean Renoir şi Jean Vigo.

Reflectarea etosului existenţialist şi a dezordinii vremurilor noastre, amestecul de tragic şi comic, de realism şi melodramă, citatele din Hitchcock, Hawks, Renoir, Bresson sau Rossellini aveau să facă din A bout de souffle Manifestul Noului Val francez, distins cu Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin, în 1960. Momentul Noului Val – arată Cristina Corciovescu în Cinema...un secol şi ceva - avea să cunoască însă o existenţă de scurtă durată, reprezentanţii lui integrându-se treptat - în privinţa stilului şi subiectelor, a mijloacelor materiale de realizare - în sistemul pe care l-au denunţat.