Dancing alone

Lumea modernă este un hăţiş în care poţi uşor să te rătăceşti. În acest hăţiş – al ideologiilor de dreapta sau de stânga - ne-am născut. Nu ştim altceva. Încercăm, unii dintre noi, să inventăm – mai mult sau mai puţin artificial - un „altceva”. Paul Johnson face cu acurateţe portretul timpurilor noi (moderne) în capitolul întâi al cărţii sale, Modern Times – A History of the World from the 1920s to the Year 2000. Astfel, „vinovatul” nr. 1 ar fi Einstein, cu a sa teorie a relativităţii („nu există mişcare în sens absolut”), a cărei interpretare vulgară a degenerat în relativism şi anarhie morală. Darwin, Marx şi Freud (Nietzsche fiind al patrulea „muşchetar”) sfărâmaseră şi ei orice „ortodoxie” în materie de religie şi morală. Trăim acum în plină eră nietzscheeană, deconstructivistă. Noul nume al religiei este mass delusion, iar sentinţa freudiană no one, needless to say, who shares a delusion, ever recognizes it as such sună cu putere în timpanele...subconştientului. Problema care se pune: nu a aplica politica struţului faţă de aceşti „patriarhi” ai secularismului, ci filtrarea teoriilor pe care ei le-au enunţat, receptarea lor cu luciditate şi discernământ. Care discernământ (dreaptă socotinţă) este greu de găsit.
Poate că, în arta cinematografică, unul din cei mai neobosiţi luptători (până în „pânzele albe” - literally) pentru recuperarea unui „cod moral ontologic” – dar fără caracterul unei polemici declarative - a fost Andrei Tarkovski. Îmi amintesc de tristeţea cu care mărturisea (după ce s-a stabilit în occident) că Nostalghia sa a fost „citită” exclusiv printr-o grilă freudiană. La fel, scene din filmele sale anterioare (Katok i skripka / Compresorul şi vioara, Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan sau Solyaris). În general, spectatorii şi criticii de film (care au avut răbdare şi interes să-l descifreze), nedeprinşi cu frumuseţea icoanelor bizantine, cu frumuseţea ritualului liturgic răsăritean, au găsit în opera lui Tarkovski, at best, doar Poezie (devoid of any religious tones) - mesajul creştin s-a diluat în Apus, unde – vorba lui Ţuţea – a devenit „religie coborâtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii”. E mult? E puţin? Dacă poezia (poetry) pe care publicul tarkovskian „secularizat” (de aici, unde mai bat clopotele bisericilor ortodoxe, sau de aiurea) a găsit-o în opera lui este roditoare, poate că n-ar trebui să ne speriem. Dacă bucuria din filmele sale este „gustată” şi apoi trăită, se cheamă că mesajul (anti-marxist, anti-freudian: importanţa responsabilităţii morale şi consecinţele devastatoare asupra omului atunci când acesta îşi refuză simţul demnităţii) a ajuns la destinaţie. Iar spectatorii cu pricina – whatever their moral, political, religious convictions – s-au dovedit receptori activi şi co-participanţi ai Frumosului despre care Tarkovski spunea că este cu atât mai mare nevoie, cu cât există mai mult rău (non-comunicabilitate, violenţă, misery) în lume. În acest sens, arta este mai îngăduitoare, mai puţin dogmatică decât religia, care se adresează exclusiv „fidelilor” ei, ce nu pot fi decât de o anumită confesiune. De bună seamă că şi Arta este „exclusivistă” şi „intolerantă” (faţă de kitsch, de exemplu) – de aceea se poate vorbi de o anumită tradiţie, de anumită linie valorică pe care s-au înscris (from immemorial times) unii artişti, iar alţii nu. Dar nu se întâmplă la fel şi în sfera religioasă? Nu există şi aici un anumit nucleu – mic, ce-i drept – de „fideli” (sau „simpatizanţi”) care înţeleg să-şi trăiască (şi descopere permanent) crezul în limitele unei sobrietăţi foarte aproape de spiritul frescelor bizantine? În fond, e vorba de aceeaşi luptă; şi unii, şi ceilalţi practică acelaşi sport: dancing alone.