Ce actual este strigătul lui Andrei Rubliov (personajul creat de Tarkovski, Andrei Koncealovski şi jucat de Anatoli Soloniţân, căci despre iconarul rus ca „persoană istorică” prea puţine se ştiu): „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” Este, de fapt, strigătul oricărui artist şi iubitor de frumos nevoit să suporte efectul procustian aplicat fie de o ideologie ostilă, fie de moraliştii de serviciu (care-s întotdeauna băieţi harnici, lucrează-n trei schimburi, inclusiv în week-end). Bătălia cu poezia, cu frumosul e pe cale să fie pierdută. Câştigă produsele de tip fast nu doar în restaurante, ci şi în atelierele ce produc hrană pentru suflet. Viitorul, aşa cum se întrevede acum (dar cine poate şti?) nu este nici el blând şi îngăduitor pentru „căutătorul de absolut” (Al. Philippide), „cel născut pentru a răscumpăra lumea şi omul de realitate” (Suarès), pentru „mânuitorul cuvintelor care le scoate din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie” (Lucian Blaga), şi cel care, singur, „priveşte realitatea până la graniţele desăvârşirii” (Ducici): poetul.
Tot mai puţin se scrie şi se vorbeşte despre poeţi şi poezie. Despre poezia unei muzici sau a unui tablou, despre poezia unui film. Omenirea devine iremediabil prozaică. Adulează (când nu se refugiază în felurite distracţii) „feliile de viaţă” şi reprezentările „veridice” ale realităţii. Căutăm nu icoana (în sensul nobil dat de pictorul bizantin ce dispărea înapoia Tradiţiei pe care o lăsa să cuvânteze), ci fotografia (chiar şi în reprezentările religioase), uitând că nici chiar fotografia nu este „realitate” (sau „copie a realităţii”), ci – atunci când ascunde-un joc secund şi-o taină - realitate transfigurată, sublimată. Amicul D.V., artist plastic, îmi mărturisea cu tristeţe că metafora nu mai se poartă de multişor prin simeze. Se preferă imagini fruste, „minimaliste”, arta abstractă, colajele. Se răspândeşte, cu o viteză ameţitoare, duhul „vremurilor noi”: autodistructiv, zeflemitor sau flegmatic. Cu aproape un secol în urmă, Aldoux Huxley scria: „Nimic nu egalează arta modernă, când e vorba de a steriliza viaţa.” Între timp, modernismul (care pare acum o „epocă de aur” definitiv apusă) şi-a trăit veacul şi iată-ne acum în plin post-modernism. Şi de atâta „pluralism” nu mai suntem în stare să discernem, să recunoaştem „semnele împărăţiei lăuntrice” (necontaminate de truisme) şi chemarea spre desluşirea ei adresată de aceşti „frumoşi nebuni” – pe cale de dispariţie - ai marilor sau mai micilor oraşe. Dar poate că mereu a fost şi va fi aşa. Tensiunea între poezie şi proză, între metaforă şi ilustraţie nicicând n-a fost lămurită.
Pe de altă parte, nu ştiu de ce înclin să cred că predispoziţia spre poezie necesită o prealabilă pregătire sufletească, un neobosit proces de întreţinere a dorului de viaţă, a bucuriei de a trăi printre oameni, laolaltă cu oamenii. Atunci când flacăra iubirii de viaţă abia mai pâlpâie e foarte greu să mai primeşti mesajul poeziei. Pe de altă parte, secretul de a rămâne forever young şi cu aceeaşi prospeţime de a descoperi lumea şi de a te descoperi pe tine în ea, e de nepătruns. Până la proba contrarie, fiecare din noi îl cunoaştem şi îl stăpânim…
No comments:
Post a Comment